Nu ştiu.

Pare că a trecut o eternitate de când nu am mai dat pe aici. Au fost atât de multe lucruri pe care m-am focusat, şi chiar şi atunci când am avut timp, mi-au lipsit ori cheful, ori inspiraţia. Şi regret, dar nu pot face mai mult de atât.

Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva am ajuns la sfârşit cu toată frenezia blogspot. Uneori simt că nu mă mai pot exprima prin scris la fel ca înainte. Simt că toate lucrurile pe care vreau să le spun se îngrămădesc într-un colţ atunci când vreau să le aştern undeva. Şi asta reprezintă ceva extrem de nefericit pentru mine. Până acum câteva luni ştiam că dacă e ceva ce nu pot spune prin viu grai, o să îl pot scrie undeva. În cazul dat, pe blogul ăsta mic. Acum, nu ştiu. Nu mai pot.

Poate că e timpul să mă exprim în alt fel. Să găsesc altceva. Eul meu  este într-o continuă schimbare, şi poate că această evoluţie mă împiedică să mai scriu. M-am schimbat. Şi nu ştiu dacă eu cea de acum pot să mai scriu.

[ Am chef să las o melodie aici. Doar aşa, de dragul articolelor trecute. ]

De ce iubesc eu La răscruce de vânturi

Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al meu şi al lui sunt la fel.

Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, aşa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemenea stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă.

Poţi să mă chinuieşti până la moarte, dacă-ţi face plăcere, dar dă-mi, te rog, voie să mă distrez şi eu puţin în acelaşi mod şi evită cât poţi să mă insulţi. După ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o drept locuinţă şi admirându-ţi mărinimia.

Eşti posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi vorbeşti astfel chiar şi-n pragul morţii? Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor întipări în minte ca nişte peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fiecare zi tot mai tare, după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi când îmi spui că eu te-am ucis. Şi, Catherine, ştii că nu te pot uita, aşa cum nu pot uita că trăiesc! Egoismului tău infernal nu-i ajunge gândul că, în timp ce tu îţi vei găsi liniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului.

Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă...crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc niciun cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci săruturi şi lacrimi: ele te vor arde...te vor condamna. M-ai iubit...atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept...răspunde-mi...m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o. Nu eu ţi-am zdrobit inima... tu ţi-ai zdrobit-o şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu... Doamne! Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

Unde e? Nu-i acolo... nu-i în cer...n-a pierit...unde-i? Oh! Ai spus că nu-ţi pasă de suferinţele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune... şi-am s-o repet până-mi va înţepeni limba... Catherine Earnshaw, să n-ai linişte câtă vreme sunt eu în viaţă! Ai spus că eu te-am ucis... atunci vino şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna! Fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! Nu pot trăi fără viaţa mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!

De aici poţi vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă - şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti - până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!

Îţi spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc.

Maturizare prematură

N-am mai dat de mult pe-aici. Când se apropie olimpiadele profii sunt vânătorii, iar noi prada. Mă simt puţin hăituită, sinceră să fiu. Nici inspiraţia nu m-a mai vizitat aşa cum făcea altădată. Poate că ar trebui să renunţ, până la urmă.

Maturizarea mea prematură pare, momentan, cel mai nasol lucru care mi s-a întâmplat. Din când în când, îmi doresc şi eu ca cea mai mare problemă a mea să fie când apare următorul film Twilight. Aş vrea să mă gândesc cât e ziua de lungă la cât de bine arată Johnny Depp la aproape 50 de ani. În general, aş vrea să am probleme superficiale, să fiu încă un copil idiot, rebel şi nerecunoscător de 15 ani.

Aş fi vrut să fiu glumeaţă şi optimistă nu numai în preajma celorlalţi, ci în majoritatea timpului. Aş vrea să mă ştiu mai proastă şi mai egoistă, oricât de ciudat sună. Când începi să te gândeşti şi la problemele omului care se află la 5000 de kilometri de tine şi pe care nu l-ai cunoscut niciodată începi şi să te supraîncarci. Am ajuns să fiu mai afectată de ce i se întâmplă lui Jean Pierre în Montreal decât de ce mi se întâmplă mie.
Fericiţi cei săraci cu duhul, nu? Am început să observ probleme în jurul meu pe care nu le observam înainte şi simt cum încep să mă sufoc. Mă simt mică şi neputincioasă. Idealismul meu exaltat e zdrobit încetul cu încetul. Cum spuneai tu, Hemingway? Happiness in intelligent people is the rarest thing I know.

Altruismul devine o povară. Revenim la egocentrism.

Tragem linie

2011 s-a terminat acum 5 zile şi eu n-am apucat să scriu despre el. În primele zile ale lui 2012 am fost într-un continuu du-te-vino, iar timpul de blog a fost scos din program. Nu că în ultimul timp m-am ocupat prea mult de micuţul ăsta. 

Singurul motiv pentru care intru în rândul lumii şi scriu despre 2011 este pentru că a fost un an extraordinar. A fost ciudat din câteva puncte de vedere, trist din altele, dar mi s-au întâmplat o mulţime de lucruri frumoase care nu pot fi umbrite de câteva întâmplări sau stări temporare. 

În 2011 am participat la Blogmeet 2 şi 3, care au fost printre cele mai plăcute experienţe. Am cunoscut oameni noi, care m-au marcat într-un fel sau altul şi mă bucur nespus că i-am cunoscut. M-am oferit la ultimul să-l organizez pe al patrulea, dar ezit pentru că nu ştiu dacă sunt capabilă să-l fac să iasă bine. 

Am avut multe reuşite în 2011, cel puţin în domeniul şcolii, dealtfel singurul în care pot să am vreun succes, că la altceva decât făcut conexiuni logice şi memorat chestii nu sunt bună. Am ajuns la olimpiada naţională de limba şi literatura română, singura la care credeam că nu am şanse. Am luat şi menţiune, deci double success. Am intrat în Ştirbei, acolo unde voiam să ajung, şi mi-a fost confirmată temerea conform căreia idioţii sunt peste tot şi dacă ai vrea să scapi de ei ar trebui să urci pe Chomolungma şi să te ascunzi sub o piatră.

2011 nu a fost reuşit din punct de vedere amoros. Nu de alta, dar a mai trecut un an în care n-am simţit faimoşii fluturi în stomac. Am avut câteva tentative, dar nimic serios şi au sfârşit printr-un eşec. M-am consumat degeaba şi am şi rănit pe cineva din laşitate, pe cineva pe care chiar nu aş fi vrut să rănesc. Acum, nu mai aştept nimic din punctul ăsta de vedere în 2012, 2013 sau 2014. De fapt, nu mai aştept deloc. Que sera, sera. 

În 2011 am pierdut o prietenă. A fost ceva care s-a întâmplat încetul cu încetul, iar finalul a fost curând previzibil. Uneori îmi pare rău, uneori nu. Nu am ce să fac şi în loc să stau să plâng, cunosc oameni noi. Ceea ce am şi făcut. În plus, eu şi Crina am devenit mult mai apropiate ca înainte. În clasele primare, învăţătoarea ne încurca mereu, pentru că eram nedespărţite. Acum, nu suntem chiar nedespărţite, dar am revenit la vremurile bune din clasa a III-a. 

2011 a fost un an minunat. Excentric, ciudat pe alocuri, am vărsat multe lacrimi pe pernuţa mea, dar a meritat. Abia aştept să ies afară pe 22 decembrie 2012 ca să le arăt tuturor că n-a venit nicio apocalipsă. Sper să nu mai moară atât de mulţi oameni, pentru că 2011 mi s-a părut plin de sinucideri şi morţi. Ori chiar au fost mai multe decât de obicei, ori am devenit eu mai sensibilă la ele. Sper să nu mai moară atât de mulţi copii de câte-o boală cruntă şi să mai reducem încălzirea globală. Sper ca familia, prietenii mei şi nu numai să fie sănătoşi şi fericiţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi decât mine. 

2012...You’d better not suck.

Playlistul de iarnă

Decembrie se încheie şi eu am descoperit că nu am făcut niciun fel de playlist pentru iarnă, deşi de anotimpul ăsta se leagă unele dintre melodiile mele preferate. Crăciunul a trecut, Revelionul bate la uşă şi eu nu pot să mă gândesc la altceva decât la câte am de făcut pentru olimpiada de română. Mi-e groază atunci când prevăd cum va fi semestrul II; până acum, văd doar o gaură neagră în care o să încerc să nu mă afund.

Meanwhile, o să fac playlistul ăsta şi o să revin la sentimente mai bune.

1. Tori Amos - Winter

Categoric una dintre favoritele mele, probabil pentru că mă şi regăsesc în versuri. E numai bună de ascultat când afară ninge, iar tu stai în casă şi bei o ciocolată caldă. Doar că până acum nu a prea nins şi ciocolata caldă mi s-a terminat.

2. Coldplay – Christmas Lights

Deşi recent am tot marşat pe God put a smile upon your face de la ei, am văzut videoclipul pe MTV Rocks şi mi-am adus aminte de anul trecut, în Bucureşti, la Starbucks, când au băgat melodia asta, iar eu mă afundam în fotoliu şi mâncam prăjituri cu vanilie şi scorţişoară.

3. Train – Shake up Christmas

Coca Cola.

4. Wham – Last Christmas

E clasică şi n-ar trebui să lipsească vreodată din playlistul de Crăciun.

5. Frank Sinatra – Jingle Bells, Let it snow!

Versiunile lui sunt preferatele mele de Crăciun. Când eram mai mică aveam o slăbiciune pentru vocea sa. Şi încă mai păstrez slăbiciunea asta.

6. Mumford and Sons – Winter Winds

White blank page rămâne preferata mea de la ei, dar nici Winter Winds nu e de neglijat. Acum câteva luni, am integrat refrenul într-o compunere. Eram foarte mândră de ea. ♥

7. Bon Iver – For Emma

Recent am aflat că numele trupei vine de la franţuzescul bon hiver ( h-ul nu se citeşte ), care înseamnă ''o iarnă bună'' sau ''să ai o iarnă bună!''. Iar versul My knees are cold mă face să mă gândesc la frig şi la pături călduroase.

8. Vivaldi - Winter

Am devenit foarte ataşată de Anotimpurile lui Vivaldi. Întotdeauna îmi imprimă o stare plăcută şi mă ajută să mă concentrez la ceea ce am de făcut.

Chiar mă gândeam să pun şi Mistletoe de la Justin Bieber. Cred că o să devin fan, nu glumesc. Dar apoi mi-am amintit de chestia asta şi mi s-a părut mult mai drăguţă: 

Care este cea mai mare temere a voastră?

Liber pentru comentarii.

Once upon a December

Îmi ascundeam mâinile în mânuşile mari şi catifelate ale tatei. El mă arunca în zăpada înaltă de câţiva metri, eu râdeam şi mama ţipa la el să nu mai facă asta pentru că puteam să răcesc. Aruncam cu bulgări, făceam îngeri şi oameni de zăpadă şi încercam să mă dau cu sania, dar inevitabil ajungeam să mă lovesc.

Făceam cozonaci, iar tot apartamentul mirosea delicios. Mă duceam încontinuu în bucătărie ca să studiez fiecare mişcare a mamei în timp ce gătea. Dana şi Gabriela veneau acasă şi eu eram cea care stătea la uşă să le întâmpine. Le îmbrăţişam şi le rugam să nu mai plece iar, dar mereu plecau. Îmi puneam pantofii tatei şi îi luam servieta, apoi mă duceam la uşă, pretextând că ,,am afaceri de rezolvat’’.

În seara de Ajun ar fi trebuit să mă culc, dar eu mă dădeam jos din pat şi stăteam la uşa camerei mele, privind uşa de la intrare şi aşteptându-l pe Moş să vină să-mi aducă jucăriile. În cele din urmă, somnul mă învingea şi mă culcam la loc. Dimineaţa găseam cadourile sub brad şi mă miram neîncetat de cât de ,,pezevenghi’’ e Moşul ăsta. Încă mai credeam că există Moş Crăciun.

Odată, într-un Decembrie, eram fericită.