Care este cea mai mare temere a voastră?

Liber pentru comentarii.

Once upon a December

Îmi ascundeam mâinile în mânuşile mari şi catifelate ale tatei. El mă arunca în zăpada înaltă de câţiva metri, eu râdeam şi mama ţipa la el să nu mai facă asta pentru că puteam să răcesc. Aruncam cu bulgări, făceam îngeri şi oameni de zăpadă şi încercam să mă dau cu sania, dar inevitabil ajungeam să mă lovesc.

Făceam cozonaci, iar tot apartamentul mirosea delicios. Mă duceam încontinuu în bucătărie ca să studiez fiecare mişcare a mamei în timp ce gătea. Dana şi Gabriela veneau acasă şi eu eram cea care stătea la uşă să le întâmpine. Le îmbrăţişam şi le rugam să nu mai plece iar, dar mereu plecau. Îmi puneam pantofii tatei şi îi luam servieta, apoi mă duceam la uşă, pretextând că ,,am afaceri de rezolvat’’.

În seara de Ajun ar fi trebuit să mă culc, dar eu mă dădeam jos din pat şi stăteam la uşa camerei mele, privind uşa de la intrare şi aşteptându-l pe Moş să vină să-mi aducă jucăriile. În cele din urmă, somnul mă învingea şi mă culcam la loc. Dimineaţa găseam cadourile sub brad şi mă miram neîncetat de cât de ,,pezevenghi’’ e Moşul ăsta. Încă mai credeam că există Moş Crăciun.

Odată, într-un Decembrie, eram fericită.

Desprindere

În ultimul timp nu m-am mai ocupat de blog aşa cum obişnuiam şi aşa cum ar fi trebuit. Nu i-am mai acordat aceeaşi atenţie ca înainte şi asta mă întristează. În definitiv, e unul dintre puţinele hobbyuri pe care am reuşit să le practic o perioadă atât de lungă de timp.

Am citit Învierea lui Tolstoi şi Gemenii lui Cărtărescu, iar momentan mă ocup de Lumea Sofiei a lui Gaarder. Tolstoi a fost o gură de aer proaspăt, exact ceea ce aveam nevoie, mă simţeam deja sufocată şi rarefiată. Mi-a schimbat anumite concepţii, care s-au dovedit mai superficiale decât m-aş fi aşteptat. Lumea Sofiei mi-a retrezit interesul pentru filozofie, adormit, ca multe alte lucruri, pe deasupra regăsindu-mă în psihodramele lui Andrei al lui Cărtă.

Am început să ascult mult mai des muzică clasică: Haydn, Vivaldi, Bach, Tchaikovsky, Mozart. Mă relaxează terifiant de mult. Parcă aş lua sedative cu pumnul. Sedative care au un efect mai mult decât benefic asupra mea. Plus că mă ajută să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, abilitate care mi-a dispărut în ultima perioadă, când aveam cea mai mare nevoie de ea.

Încerc să ies din micul, închistatul meu univers, delimitat de patru pereţi albi cu picturi de Andrei Damo. Deşi am devenit un veritabil şoarece de bibliotecă, îmi doresc groaznic să ies Afară, oricât de neclare şi incerte sunt contururile lui Afară. Nu sunt sigură dacă o să reuşesc să fac ceva în privinţa asta. Parcă îmi lipseşte o parte-cheie din puzzle şi acum trebuie să-mi storc creierii ca să aflu care. Momentan, oscilez între lene şi nepăsare crasă, ultima fiind un paradox tipic introspecţiilor mele.

Să nu uit că mi-a revenit spiritul creator şi mai-mai că aş începe din nou să scriu. Mai-mai. 

Cummings

)when what hugs stopping earth than silent is

by e. e. cummings 

 

)when what hugs stopping earth than silent is 

more silent than more than much more is or 

total sun oceaning than any this 

tear jumping from each most least eye of star 

and without was if minus and shall be 

immeasurable happenless unnow 

shuts more than open could that every tree 

or than all life more death begins to grow 

end's ending then these dolls of joy and grief 

these recent memories of future dream 

these perhaps who have lost their shadows if 

which did not do the losing spectres mime 

until out of merely not nothing comes

only one snowflake(and we speak our names

Rămâi, adică adio.

Oscilez între euforie totală şi irascibilitate. Şi asta numai din cauza ta. Aş vrea să nu fii atât de laş încât să fie nevoie să aflu mereu de la Georgel, Ileana şi Căţel ce vrei şi ce crezi tu. Aş vrea să ai tupeul să vorbeşti deschis cu mine. Dar se pare că nu ai.

M-am săturat ca toată lumea să se uite la mine de parcă m-aş afla în mijlocul agoniei. Nu, nu mă aflu, nici pe departe. E prima oară anul ăsta când sunt complet împăcată şi mulţumită de mine însămi. Sunt fericită. Feri, feri, fericită. Excluzând stresul de la şcoală şi comportamentul tău, mă simt minunat. Şi comportamentul tău mă enervează pentru că denotă... nu ştiu exact ce denotă dintre imaturitate şi laşitate. Posibil amândouă. Şi nu cred că vrei să-mi transmiţi vreun mesaj, pentru că ştii prea bine că nu e nevoie.

M-am aflat într-o situaţie exact ca a ta şi am reacţionat mult, mult mai bine decât ai făcut tu. Ceea ce m-a surprins, pentru că nu mă aşteptam la asta din partea mea. Mă credeam mai laşă. Şi tu m-ai surprins pentru că te credeam... în fine, nu te credeam aşa. Am încercat să mă comport normal, pentru că aşa era normal. Pentru mine, nu se schimbase nimic. Mă simţeam perfect cu P mare, chiar şi când am aflat ce crezi tu ( de la Gicuţă, doar nu de la tine, Doamne fereşte! ). Dar tu probabil nu eşti capabil de asta. Sau poate că nu ai vrut asta.

Ceea ce mi-ai spus scris atunci e un rahat. Probabil aveai intenţii bune, dar care nu au dat roade. Despre ce prietenie vorbeşti? Prietenia, cel puţin în opinia mea, se construieşte în luni de zile. Şi am putea să bifăm asta dacă am fi depăşit graniţa aia de amiciţie. Dar nu am depăşit-o. N-am vorbit niciodată despre ceva cu adevărat serios. Am fost şi sunt ferm convinsă că te cunosc şi nu te cunosc. Asta mă face să mă întreb ce naiba a fost în capul meu.

Probabil că ăsta e ultimul articol în care vorbesc despre tine. Cred că începe să-mi treacă. Şi e vina ta. Dacă a fost un fel de strategie, a mers ca unsă. E posibil să rămâi prin preajmă. Dar pentru mine... e deja ca şi cum nu ai mai fi.

15

Oficial, am 15 ani şi 7 zile. Neoficial, nu mă simt de parcă aş avea 15 ani şi 7 zile. Nu mă simt cu nimic mai bună, nu mă simt o variantă îmbunătăţită a Ralucăi de 14 ani şi 364 de zile. Probabil am depăşit entuziasmul copilăresc pe care îl aveam când se apropia ziua mea. Ceea ce e... dezamăgitor.

Vreau să vă mulţumesc tuturor, pentru că sunteţi nişte prieteni minunaţi, sunteţi mai buni decât aş fi sperat vreodată şi, sincer, m-aţi făcut să mă simt specială pentru câteva ore din viaţa mea. Nu spun asta ca să vă linguşesc, pentru că nu-mi stă în fire. O spun pentru că este adevărat, şi sunt perfect conştientă că nu am fost întotdeauna o prietenă prea bună, dar de dragul vostru s-ar putea să încerc să schimb asta.

Cred că aş putea să mulţumesc şi celor 6 miliarde de oameni care sunt pe Terra pentru că există. Mă în acea stare exaltată în care iubesc tot ceea ce mă înconjoară. Deşi, în starea mea... probabil s-ar cuveni opusul.

De fiecare dată când mă gândeam la felul în care aş reacţiona în situaţia asta, vedeam numai lacrimi, depresii, stare permanentă de angoasă. Acum, că sunt în situaţia asta... nu mă afectează. Surprinzător, dar nu sunt tristă, nu sunt supărată, nu sunt geloasă, nu sunt frustrată. Mai bine spus, nu mai sunt. O schimbare radicală de săptămâna trecută. Şi nu găsesc niciun motiv pentru care s-a petrecut schimbarea, pot numai să constat prezenţa ei.

Sunt.. incredibil de fericită. Euforică. E pentru prima dată într-o perioadă lungă de timp când mă simt aşa. Şi pentru asta îţi mulţumesc Ţie, care nu ai făcut nimic care să mă facă să mă simt aşa, dar totuşi mă simt aşa. Îţi mulţumesc pentru asta. Şi pentru multe altele, dar în principiu pentru asta.

[ Postul ăsta a fost scris acum patru-cinci zile, dar n-am avut timp să-l public până acum.]

My manic and I...

N-am niciun plan. Nu ştiu cum o să merg mai departe sau ce-o să fac mai departe. Mă simt... pustiită de tot şi de toate. Parcă am un gol pe dinăuntru şi nu ştiu cum să-l umplu.

În altă ordine de idei, am o mulţime de frustrări. Sunt o frustrată şi accept asta. M-am obişnuit cu temperamentul meu instabil şi cu toate capriciile mele. M-am obişnuit cu ideea că nu voi avea lucrurile după care tânjesc atât de mult şi în schimb voi rămâne cu nişte ''ceva''-uri inutile. Şi să nu uit că lumea îşi face o părere greşită despre mine şi e numai vina mea.

Toate ironiile făcute par că se întorc înapoi la mine, dar nu în forma iniţială. Dacă le-aş fi făcut din răutate, aş fi considerat că merit. Aşa, mă simt doar... o fraieră. Şi nu cred că o să mă schimb vreodată.

Presimt iar o depresie stupidă tip ''nobody loves me''. O să-mi impun depresia asta, ca să sufăr o perioadă bună de timp, iar apoi să mă trezesc la realitate, să îmi spun că am luat o decizie proastă şi să redevin eu cea sarcastică, nepăsătoare şi sigură pe ea ( mai bine spus, să maschez iar cât sunt de vulnerabilă ).

Nu-mi vine să cred că peste trei zile fac 15 ani.

... have no plans to move on.