Unde-s gentlemanii, domnule?

Astăzi s-a înjurat. Da’ s-a înjurat rău de tot, pur şi simplu la fiecare cinci minute auzeai câte o înjurătură. Unele dintre ele erau chiar inedite, gen ‘’după-amiaza mătii’’. Eu chiar n-am mai auzit înjurătura asta. Sau cea inventată de mine la sugestia Antoniei, care considera că Yoknapatawpha, ţinutul fictiv al lui Faulkner, suna a înjurătură. Aşa a luat naştere : ,,Da, sigur. Yoknapatawpha-ul mătii.’’ Stupid, dacă mă întrebaţi pe mine, dar mai bine nu mă întrebaţi.

Cum spuneam, am ajuns la concluzia că gentlemanii sunt foarte, foarte rari, aproape inexistenţi. Nu mai vezi băieţi care să le ţină uşa deschisă fetelor, să le salute politicos, să nu facă remarci tâmpite gen ‘’Hei, gagica, eşti mişto rău!’’, să nu înjure la fiecare zece minute. Nu spun că ar trebui, într-un fel, să fie ipocriţi: când sunt cu gaşca să înjure de mama focului, iar când e o fată prin preajmă să vorbească numai în termeni elevaţi. Dar ei nici măcar nu încearcă să se cenzureze. Toată lumea ştie că toţi înjură, fete sau băieţi, unii/unele mai rău decât ceilalţi. Dar cred că nu ar deceda nimeni dacă ai încerca şi tu să te abţii cât de cât, nu?

Gentlemanii, o specie pe cale de dispariţie. Nu cred că există cineva care să mă poată convinge de contrariul acestei afirmaţii. Dacă da, are tot respectul meu.

Cred că nu aş vrea ceea ce se numeşte gentleman. Pur şi simplu îmi doresc să nu mai fie atât de ignoranţi, superficiali şi nesimţiţi. Cred că este doar o dorinţă egoistă de a-l găsi pe Făt Frumos, de preferabil în persoana unui gentleman. Keep dreaming, honey.

Poate că eu chiar m-am născut în secolul greşit.