Dacă tot vorbeam despre imposibil...

... încă nu s-a întâmplat.

E ciudat ce turnură pot lua lucrurile în doar patru zile. Şi este ciudat felul în care lucrurile se întorc la normal în doar două ore.

M-am înşelat. Ego-ul meu, în disperarea lui, a lovit din nou. Nu mi-am dat seama, am crezut că de data aceasta va fi altfel, dar am greşit. Alarmă falsă. Când mi-am dat seama, am avut o senzaţie de déjà vu. Şi nu o senzaţie plăcută de déjà vu.

Şi adevărul e că...e mai bine că s-a întâmplat aşa. Pentru că, în cazul în care nu m-aş fi înşelat, aş fi sfârşit cu inima frântă. De fapt, am avut inima frântă. Timp de... două ore şi zece minute. Am simţit nevoia acută de a vărsa lacrimi, poate şi pentru că nu am mai făcut-o de ceva timp. Şi apoi, ca printr-un declic, s-a dus. Nu mi-a mai păsat. Am avut o revelaţie. Cum ar fi spus Antonia, revelaţia ''Mi se rupe'' ( deşi nu are ce să mi se rupă ).

E mai bine că n-ai aflat ( sunt destul de sigură că nu ai aflat ). Nu ştiu dacă ţi-ar fi păsat prea mult, dar poate că te-am scutit de sentimentul penibil de jenă pe care cred că l-ai fi avut. Şi dacă ''sentimentul'' ( nu ştiu cum să îl numesc altfel ) ar fi fost reciproc... Mai bine că nu a fost. Meriţi ceva mai mult decât o persoană capricioasă şi irecuperabilă, care deşi ar fi vrut să-ţi dea o lună pătrată probabil ar fi făcut vreo tâmpenie şi te-ar fi rănit ( a mai făcut ea asta, cândva, undeva, altcuiva...). Îţi urez toată fericirea din lume şi sper să găseşti pe cineva care să te facă să te simţi iubit cu adevărat. Meriţi asta.

[ C., îmi pare rău că ţi-am ruinat entuziasmul. Dar vei găsi tu o altă direcţie în care să-l canalizezi. ☻]

Eu rămân la statutul meu de persoană celibatară, cu un ego imprevizibil şi niciodată îndrăgostită.

De ce iubim femeile?

Trebuie să recunosc că întrebarea asta mi-a dat mult de gândit. Nu pentru că nu aş şti DE CE voi, bărbaţii, iubiţi femeile, ci pentru că mi-a luat mult timp să înşir motivele DIN CAUZA cărora iubiţi femeile. Aşa că, mi-am imaginat un fel de odă dedicată femeilor, scrisă de către femei înşişi. Reprezentanţii sexului masculin mă pot corecta sau adăuga ceva în plus. ☻

,,Noi, femeile – cât de straniu sună asta! Ei bine, noi, femeile, avem ceva aparte. De fapt, avem mai multe lucruri aparte, care ne diferenţiază de voi. Şi e atât de greu să-ţi dai seama de unde să începi...

Suntem graţioase. Avem mişcări de felină, ne mişcăm de parcă am fi din create din porţelan. Ne legănăm uşor atunci când mergem, probabil ca să vă atragem vouă atenţia. Vă seducem prin gesturi rafinate, prin unduiri uşoare ale genelor, prin rochii elegante. Prin atitudinea noastră : sexy, încrezatoare în forţele proprii, şi totuşi atât de gingaşă, plină de o inocenţă ascunsă. Şi recurgem la tot felul de metode pentru a arăta cât mai bine : de cele mai multe ori, pentru voi, bineînţeles. Când râdem, râdem din tot sufletul, chiar şi când gluma nu fusese amuzantă. Dar voi sunteţi adorabili când vă gâdilăm orgoliul. Vorbim despre orice şi despre tot, ascultăm interesate tot ce aveţi de spus, vă tragem delicat de ureche când greşiţi. Vă ascultăm toate idealurile, toate visurile ascunse, şi vă încurajăm să le îndepliniţi. De multe ori, tot ce aveţi nevoie este doar un impuls. Vă luăm apărarea în faţa celorlalţi, chiar şi atunci când au dreptate. Pentru că vă iubim şi pentru că nu am permite nimănui să vă jignească.

Noi vă naştem copiii, ştiţi? Multe dintre noi trec prin ore întregi de travaliu ca să vă aducem urmaşii pe lume. Aveţi cea mai mică idee cât de dureros este? Unele dintre noi vă ameninţă că pe urmatorul il faceti voi. Dar, evident ca tot noi il facem si pe urmatorul, si pe următorul, şi pe următorul... Vă gătim în fiecare zi, vă spălăm şi vă călcăm hainele, mergem la cumpărături, facem curăţenie, vă creştem copiii ( ajutate şi de voi, bineînţeles ). De multe ori, avem şi noi o slujbă. Şi noi vrem să ne realizăm pe plan profesional, aproape la fel de mult ca şi voi. Am vrea să conducem afaceri de unele singure, să facem economii şi să strângem bani pentru facultatea copiilor. Uneori, ne place să facem pe şeful.

Suntem întotdeauna acolo când aveţi nevoie de noi. Stăm în umbră, alinăm, oferim căldură şi afecţiune, dar suntem întotdeauna acolo. Vă mângâiem, vă dăm sfaturi, vă susţinem în ceea ce întreprindeţi, chiar dacă nu suntem de acord. Pentru că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică. Iar când suntem bolnave, nu vrem să vă deranjăm. Ne ridicăm singure din pat şi mergem să pregătim micul dejun pentru voi şi pentru copii. În cele din urmă, e doar o răceală, nu? Cât despre viaţa sexuală... God knows we love it too.

Sunt atât de multe lucruri pe care le facem pentru voi! Vă veghem din umbră, pentru că, uneori, sunteţi doar nişte copii. Şi ştim că munciţi din greu, că vă străduiţi pentru noi, aşa că vă înapoiem ajutorul însutit. Suntem atât de sensibile, atât de fragile, şi totuşi atât de puternice şi de prezente când aveţi nevoie de noi. Suntem o fire complicată, nu negăm asta. Probabil că niciodată nu o să aflaţi exact ce se întâmplă în sufletul unei femei. Adevărul este că... nici noi nu ştim întotdeauna.

Noi, femeile, suntem prietene blânde, iubite tandre, soţii puternice, mame grijulii şi... suntem femei. Suntem femei. Suntem frumoase din toate punctele de vedere. Nu ne plângem niciodată, pentru că tot ce facem, facem din dragoste. Şi probabil din cauza asta ne iubiţi.’’

Aceasta odă dedicată femeilor cuprinde toate lucrurile care ne definesc pe noi ca femei. Probabil că nu o să găsiţi toate aceste caracteristici la o singură femeie ( deşi, desigur, poate că există şi excepţii ). Dar undeva, în străfundul nostru, toate avem aceste virtuţi. Trebuie doar să le aducem la suprafaţă.

Zugzwang

Nemo Nobody : Îmi pot aduce aminte cu mult timp în urmă. Cu mult timp înaintea naşterii mele. Aşteptam împreună cu cei care nu se născuseră încă. Când nu suntem născuţi încă, ştim totul. Tot ce se va întâmpla. Când e rândul tău, Îngerii Uitării îţi pun un deget pe buze. ''Shh...''. Lasă un semn pe buza superioară. Înseamnă că ai uitat totul. Dar Îngerilor le-a fost dor de mine.

Jurnalistul : Tot ce spui e contradictoriu. Nu este posibil să fii în două locuri în acelaşi timp. Dintre toate acele vieţi, care e cea reală?

Nemo Nobody : Fiecare dintre acele vieţi este cea reală! Fiecare cale este calea corectă. Totul ar fi putut fi orice altceva şi ar fi avut la fel de multă însemnătate.

Nemo Nobody : Înainte, el era incapabil să facă o alegere pentru că nu ştia ce se va întâmpla. Acum că ştie ce se va întâmpla, e incapabil să facă o alegere. În şah, se numeşte ''zugzwang''... când singura mutare bună ... este să nu faci nicio mutare.

( Mr. Nobody )

Măreţia Nimănui

Cred că toţi oamenii se nasc cu dorinţa de a face ceva important în viaţă. Să descopere leacul pentru o boală incurabilă, să ajungă preşedinte al ONU sau să primească Premiul Nobel pentru pace. Orice fiinţă umană îşi doreşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, admiraţie, adoraţie, îşi doreşte o mulţime de oameni care să-i strige numele şi care să-l considere un model de urmat în viaţă. Şi ştiu cât se tem oamenii de moarte, dar ştiu că se tem şi de uitare. Măcar o dată în viaţă, omul se teme că după moarte va fi plâns doar de câteva rude şi câţiva prieteni, apoi şi aceştia îşi vor continua existenţa, iar după moartea lor nimeni nu-şi va mai aduce aminte de el. Va fi doar o piatră funerară printre sute de mii de alte pietre funerare, un alt om care n-a făcut ceva cu adevărat important în viaţă. Şi ţie ţi-e teamă. Şi mie mi-e teamă. Ghici ce? Tuturor ne e.

Eu, personal, ştiu că vreau ( sau, cel puţin, am vrut ) să fac ceva măreţ. Voiam să ajung preşedintele unei corporaţii importante, să câştig premiul Pulitzer sau să eradichez foametea din Africa. Am avut întotdeauna două mari idealuri : să ajut oamenii şi să fac ceva măreţ. Bineînţeles, prefer să le împlinesc pe amândouă în acelaşi timp.

Şi totuşi, cum rămâne cu măreţia Nimănui? Omul de rând, care nu ajunge actor la Hollywood, câştigător al 25 de premii Grammy sau un ''guru'' al vreunui domeniu? Poate fi un prieten bun, un frate bun, un părinte bun, un bunic bun şi un model pentru cunoscuţii săi. Poate fi chiar deasupra oricărui actor, cântăreţ, creator de modă sau dansator profesionist. Şi totuşi, nu ajunge faimos. Nu primeşte premii în bani sau în vile în L.A. pentru felul în care şi-a educat copii sau pentru că a salvat o pisică de la moarte. Nu îl vezi pe prima pagină a revistei Rolling Stones sau Forbes. Poate fi chiar vecinul pe care îl saluţi dimineaţa când duci gunoiul. Aşadar, până la urmă se ajunge la definirea cuvântului ''măreţ'', nu?

Până la urmă, a fi măreţ nu este egal cu a fi faimos. Acel om de rând poate fi măreţ în felul lui, mai măreţ decât însăşi măreţia. Nu este popular sau faimos, dar este bun. Şi este măreţ. Pentru că Nimeni este cu adevărat Cineva...

E vina mea. Dar...

În ultimii trei ani, trăiesc un paradox. Mă plâng de singurătate şi îi acuz pe toţi pentru că nu le pasă de mine. Şi, în acelaşi timp, sunt introvertită. Sunt tăcută, timidă şi nu las pe nimeni să treacă prin armura mea de invizibilitate.

Atunci, de ce mă mai plâng atât? De ce sunt atât de revoltată când, poate, din vina mea mă simt singură? Îi acuz pe toţi şi, totuşi, nu las pe nimeni să se apropie. Acum, descoperind adevărul, îmi dau seama că este posibil ca eu să fiu cea responsabilă pentru singurătatea mea. Ironic, nu? În alte condiţii, mi-aş fi râs în faţă. În aceste condiţii... Nu pot decât să constat amarul adevăr şi să-l înghit cu tot cu coajă.

Şi totuşi... Haideţi, recunoaşteţi. Câtora dintre voi le-a păsat cu adevărat? Câţi dintre voi chiar aţi vrut să mă cunoaşteţi? Câţi dintre voi aţi mirosit că e ceva putred la mijloc în timiditatea şi în superficialitatea mea simulată? Sincer. V-aţi mulţumit cu ce aţi văzut. Ochii voştri s-au mulţumit cu aparenţele şi nu au căutat nimic mai departe. Şi de ce să fiu ipocrită şi să nu recunosc că poate şi eu am făcut asta? Poate şi eu m-am mulţumit doar văzând o faţă drăguţă sau mai puţin drăguţă. Poate nu am căutat interiorul. Poate pentru că nu mi-a păsat. Şi ştiu că, poate, nici vouă nu v-a păsat. De aceea, nu vă acuz şi vă acuz. Sunt o persoană paradoxală cu dorinţe şi sentimente paradoxale, probabil va trebui să vă împăcaţi cu asta.

Aşadar, recunosc. E vina mea. Sunt propria mea victimă. Tăiaţi-mi capul. Dar... e şi vina voastră. Şi dacă v-aţi simţit vreodată singuri din aceeaşi cauză ca şi mine... E şi vina mea. Îmi pare rău.

Autoportret

În seara asta mă simt o adevărată artistă. Nu ştiu de ce, dar simt inspiraţia în sânge. Ha, ha, ha, nu prea, dar mă simt oarecum inspirată. Cred că o să încep iar să scriu. Da, măi, o să scriu : poate încep un nou roman, poate doar o povestire, ceva. Dar simt nevoia să scriu.

La BC a ieşit John Steinbeck pentru data viiitoooareeee! Autorul meu mult iubit. ♥ Deşi eu n-o să fiu acolo ca să-l disec cu voi, sper să vă placă şi să-l comentaţi cât mai mult, dragii mei bookclubberi.

''Un suflet trist ucide mai repede decât un microb.'' (John Steinbeck)

O nouă zi, o nouă schimbare în sistemul educaţional. De ce? Pentru că aşa îl freacă pe domnul ministru Funeriu.

Unii oameni se trezesc dimineaţa şi spun ,,Hei, azi va fi o zi grozavă!’’. Domnul ministru Funeriu este printre aceşti oameni, el trezindu-se dimineaţa şi spunând : ,,Hei, azi va fi o zi groaznică pentru sistemul educaţional românesc! Oare ce schimbări să mai fac eu prin şcoli şi licee ca să-i masacrez pe sărmanii elevi? Se pun ei cu mine? Lasă, să vezi ce le fac eu la proştii ăştia!’’

Unii oameni au şi pitici pe creier. Tind să cred că ministrul educaţiei este unul dintre ei.

Să mă pice cineva cu ceară în cap, să mă lege de un tractor şi să mă târască prin întreaga câmpie a Bărăganului dacă ştiu de ce se fac atâtea schimbări în educaţie ACUM. Nu se pune problema că nu ar trebui să se facă schimbări, ci felul în care se fac schimbări. Faptul că ele se fac prea repede şi uneori chiar ilogic e evident chiar şi pentru cel mai idiot român. Parcă am vrea să construim Roma în cinci zile. Nici măcar nu mai ştii ce trebuie să faci ca să intri la liceu/facultate, ce examene trebuie să dai, în ce măsură contează media claselor anterioare şi în ce măsură contează examenul ( 50-50 parcă ). Şi să nu uităm de reintroducerea probei orale la Bac. Dar aici nu mă bag, cei din clasa a 12-a ştiu mai bine.

Poate exagerez şi poate că am eu ceva cu Funeriu, da’ eu, personal, n-am prea auzit să fie lăudat pentru reformele sale. De fapt, cel mai probabil eu exagerez şi eu am ceva cu Funeriu. Dar nici el nu e prea bun la ceea ce face.

( Şi vrea să scurteze vacanţa de vară! Cum, mă, să scurtezi vacanţa de vară?! Eşti nebun?! E cea mai faină perioadă a anului. E mare, e soare, sunt băieţi... ♥)

Am şi câteva argumente serioase împotriva lui Funeriu, dar pe care mi-e prea lene să le scriu. ( Lenea este o BOALĂ, declarată de către mine. Dacă lenea ar durea, aş fi la terapie intensivă sau la spitalul 9, legată de pat datorită durerilor atroce).

Vă rog, ignoraţi ce este scris între paranteze.
Am spus asta abia la sfârşit. Ironic, nu?

Goodbye.

Hachikō : Povestea unui câine

Eh, uite că am reuşit să strecor un articol de blog în programul meu. M-am stresat mai puţin pentru simulări decât mă aşteptam. Sau, mai bine zis, am fost mai nepăsătoare şi mai leneşă decât ar fi trebuit. Dar dezbaterea asupra caracterului meu o lăsăm pe altă dată.

Am vrut să vorbesc despre Hachiko, pentru că eu am o slăbiciune pentru câini şi, de când ambii mei companioni au murit, am devenit foarte sensibilă la poveştile cu sau despre animale. Aşa că atunci când am aflat povestea lui Hachiko, am ştiut că voi scrie despre asta, pentru că m-ar ajuta pe mine însămi. Emoţional, evident.

Hachiko este un câine din rasa Akita Inu ( pentru care am dezvoltat o slăbiciune, asemenea cazului cu bichon şi chow-chow ), născut pe 10 noiembrie 1923 în Japonia. În 1924, Hidesaburō Ueno, un profesor al Universităţii din Tokyo, l-a adoptat pe Hachiko. În timpul vieţii stăpânului său, Hachiko l-a întâmpinat în fiecare zi în gara Shibuya, când se întorcea de la Universitate. Au continuat rutina zilnică până în mai 1925, când profesorul Ueno nu s-a mai întors, deoarece murise în urma unei hemoragii cerebrale.

După moartea stăpânului său, Hachiko a fost dat, dar acesta a continuat să scape şi să se întoarcă la vechea sa locuinţă. Când a realizat că profesorul Ueno nu mai locuia acolo, Hachiko a continuat să meargă zilnic, timp de nouă ani, în gara Shibuya, aşteptându-şi stăpânul să se întoarcă acasă.

Pe 8 martie 1935, Hachiko a fost găsit mort pe străzile din Shibuya. Se pare că avea cancer în faza terminală şi infecţie cu filaria. Draga mea Lassie a avut cancer la plămâni, unul dintre motivele pentru care m-a emoţionat Hachiko.

Hachiko a devenit curând cunoscut pentru loialitatea sa, în gara Shibuya fiind adusă o statuie de bronz, care există şi astăzi acolo, deşi refăcută după Al Doilea Război Mondial. În memoria lui Hachiko, anual se desfăşoară o ceremonie la Shibuya, unde sute de iubitori de câini îi onorează memoria.

Oricât de penibil, superficial, pierdere de timp ar însemna să vorbesc despre un câine care a murit acum 80 de ani, într-o ţară la mii de kilometri distanţă, am vrut din tot sufletul să fac asta. Poate că în mod normal, povestea lui Hachiko nu m-ar fi atins prea mult. Dar când un animal cu care ai crescut, pe care îl ştii de când aveai patru-cinci ani, moare subit, te afectează puţin. Ah, nici măcar nu ştiu de ce mai vorbesc despre asta, sunt aşa o plângăcioasă.

Trebuie neapărat să port o discuţie cu mine însămi. În care să-mi exprim furia faţă de felul în care mă port şi în care gândesc. Ar trebui să fiu mai puţin înţepată, plângăcioasă, enervantă, sensibilă.

''Nu dispreţui sensibilitatea nimănui, sensibilitatea fiecăruia este propriul său geniu.''

Aham. Bine. Cum spui tu.

Smells like teen spirit

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

( Adolescenţi pe mare - Nichita Stănescu )

Adolescenţa mă omoară, literalmente vorbind.

Crize de personalitate zilnic. Am senzaţia că în fiecare zi fac ceva diferit de modul în care l-aş fi făcut ziua trecută. Nu mă refer la modul în care fiecare om evoluează în fiecare clipă a vieţii sale, ci la modul în care mă simt diferit. Parcă nu mă mai recunosc şi nu ştiu unde să mă caut.

- Unde este Raluca de ieri? întreabă Raluca de azi.
- Unde vei fi şi tu mâine, răspunde Raluca de mâine.

Noi, oamenii, avem mai multe faţete? Părţi diferite ale aceluiaşi suflet, privit din mai multe perspective, poate, cu o nouă viziune şi cu alţi ochi în fiecare zi? Sau avem o singură faţă, una singură, cu multe, multe măşti pe care le dăm jos în cele din urmă, numai ca să le schimbăm cu altele?

Ne arătăm vreodată sufletul, exact aşa cum este, dezbrăcat de toate jocurile actoriceşti şi de teatrul ieftin de stradă, sau tocmai felul în care minţim despre noi înşine ne arată pe noi?

'' O mască ne spune mai multe decât o faţă. ''

Delirez deja, probabil. Uneori, sunt nevoită să-mi stăpânesc impulsul de a cere cuiva o cămaşă de forţă, pentru că ţin prea mult la libertatea mea, deşi uneori fug de consecinţele ei. Uneori. Doar uneori.

Ştie cineva vreun magazin care vinde măşti? Aş vrea tare mult să-i fac o vizită.

Unde-s gentlemanii, domnule?

Astăzi s-a înjurat. Da’ s-a înjurat rău de tot, pur şi simplu la fiecare cinci minute auzeai câte o înjurătură. Unele dintre ele erau chiar inedite, gen ‘’după-amiaza mătii’’. Eu chiar n-am mai auzit înjurătura asta. Sau cea inventată de mine la sugestia Antoniei, care considera că Yoknapatawpha, ţinutul fictiv al lui Faulkner, suna a înjurătură. Aşa a luat naştere : ,,Da, sigur. Yoknapatawpha-ul mătii.’’ Stupid, dacă mă întrebaţi pe mine, dar mai bine nu mă întrebaţi.

Cum spuneam, am ajuns la concluzia că gentlemanii sunt foarte, foarte rari, aproape inexistenţi. Nu mai vezi băieţi care să le ţină uşa deschisă fetelor, să le salute politicos, să nu facă remarci tâmpite gen ‘’Hei, gagica, eşti mişto rău!’’, să nu înjure la fiecare zece minute. Nu spun că ar trebui, într-un fel, să fie ipocriţi: când sunt cu gaşca să înjure de mama focului, iar când e o fată prin preajmă să vorbească numai în termeni elevaţi. Dar ei nici măcar nu încearcă să se cenzureze. Toată lumea ştie că toţi înjură, fete sau băieţi, unii/unele mai rău decât ceilalţi. Dar cred că nu ar deceda nimeni dacă ai încerca şi tu să te abţii cât de cât, nu?

Gentlemanii, o specie pe cale de dispariţie. Nu cred că există cineva care să mă poată convinge de contrariul acestei afirmaţii. Dacă da, are tot respectul meu.

Cred că nu aş vrea ceea ce se numeşte gentleman. Pur şi simplu îmi doresc să nu mai fie atât de ignoranţi, superficiali şi nesimţiţi. Cred că este doar o dorinţă egoistă de a-l găsi pe Făt Frumos, de preferabil în persoana unui gentleman. Keep dreaming, honey.

Poate că eu chiar m-am născut în secolul greşit.

Behind the bad guy's blue eyes

In ultimele zile am cautat o melodie pe care o ascultam acum cativa ani, din filmul ,,Gothika'' cu Halle Berry. Am ascultat putin trailerul de pe AXN, am dedus titlul melodiei, am cautat pe youtube si am regasit trupa Limp Bizkit. Parerea mea este ca versiunea lor a Behind blue eyes este mai buna decat a celor de la The Who, dar gusturile nu se discuta. Am ascultat melodia si,intelegand versurile, mi-am dat seama cat de multa dreptate au si mi-au adus aminte de o idee veche de-a mea legata de personajul negativ.


No one knows what it's like
To be the bad man
To be the sad man
Behind blue eyes
And no one knows
What it's like to be hated
To be fated to telling only lies

Mi-am adus aminte de toate filmele si de toate cartile acelea care au un personaj principal pozitiv. Si cand spun pozitiv, ma refer la faptul ca este o persoana buna, drogurile sau mai stiu eu ce neschimband faptul ca este un om bun. Si intotdeauna, exista un personaj negativ, the bad guy, care vrea sa-l omoare pe tipul bun, care este invidios pe el, care vrea sa castige si sa domine lumea. Astfel, tipul rau este intotdeauna un nenorocit marsav, care ucide de dragul de a ucide, care este rau pentru ca este rau si care nu are sentimente. Si ma intreb: cum de s-a ajuns la concluzia asta? Cum se face ca oamenii care fac lucruri numite ,,rele'' sunt si oameni rai? S-a dat o lege care spune ,,Oamenii rai sunt rai pentru ca ei fac numai lucruri rele''? Plus ca nimeni nu stie cum este sa fii intotdeauna personajul negativ. Nimeni nu a scris vreodata vreo carte, nimeni nu a facut vreodata un film sau o piesa de teatru a carei actiune sa se invarte in jurul unui tip rau. Nimeni nu stie de fapt cum este sa fii catalogat drept rau, sa fii injurat, sa fii hulit, sa fii condamnat.


Credeam si eu asta. Eram convinsa ca daca faci ceva rau, esti un nenorocit. Bineinteles ca atunci cand m-am maturizat si am incetat sa mai cred toate prostiile care mi se zic, am inceput sa gandesc de una singura si mi-am dat seama ca gresesc. What it's like to be the bad guy? Oare Jack Spintecatorul era rau din fire? Sau teroristii? Sau criminalii in serie? Oare nu unii dintre oamenii astia pe care noi ii consideram niste nemernici au avut motivele lor? Poate ca nu scuza complet ceea ce au facut, dar asta nu inseamna ca trebuie sa ii condamnam la moarte. Adevarul este ca putine persoane incearca sa inteleaga de ce omul ala a facut asta, de ce omul celalalt a facut aia. Majoritatea se multumesc sa judece, sa puna pe fruntea fiecaruia eticheta ,,bun'' sau ,,rau'' si sa-si vada in continuare de viata lor. Mi s-a spus de mai multe ori ca personalitatea unui om se reflecta in fapte. Nu neg ca de multe ori este adevarat, dar nu este in niciun caz litera de lege si asta, dupa parerea mea, ar trebui stiuta de toti.


Dar nu pot schimba mentalitatea oamenilor cu un post pe un blog printre milioane de alte bloguri. Asa ca deocamdata nu-mi ramane nimic altceva de facut sa beau o ciocolata calda, sa ma uit la ultimul episod din In deriva si sa fredonez:

But my dreams they aren't as empty
As my conscience seems to be
I have hours, only lonely
My love is vengeance
That's never free

Eutanasiere?

Am presimtirea ca asta va fi un post foarte,foooarte lung,pentru ca sunt atat de multe de spus si nu prea stiu de unde sa incep.Cred ca prima oara mi-a fost atrasa atentia inspre acest subiect acum cateva luni,cand stateam seara intinsa pe toata canapeaua si ma uitam la The practice.In unul dintre episoade,era vorba despre o femeie care era in ultimul stadiu al bolii-cancer ovarian- si care a decis ca medicul ei sa o ucida a. k. a. sa ii administreze o doza mare de morfina,care ar fi dus cel mai probabil la decesul ei.Bobby era avocatul apararii si Helen procurorul si,avand in vedere ca Bobby a oprit aparatele care o mai tineau in viata pe mama sa cand avea 15 ani iar bunica lui Helen a fost eutanasiata,se anunta un proces...hm,cum sa spun,pe viata si pe moarte.Bineinteles ca,in final,in ciuda familiei acelei femei,care sustinea ca ea nu dorea nimic altceva decat sa scape de acea durere insuportabila,Helen a castigat procesul si doctorul a ajuns in inchisoare.Asa ca m-am intrebat:sunt de acord cu eutanasierea sau nu?


Privind dintr-o perspectiva religioasa,eutanasierea ar trebui interzisa,deoarece omul nu poate interveni in ceea ce doreste Dumnezeu sa se intample.Dar,totusi,medicii vindeca oameni si ii salveaza de la moarte,asta fiind tocmai o interventie in ceea ce aparent Dumnezeu doreste sa se intample.Totusi,cred ca daca noi nu am interveni niciodata si nu am incerca sa salvam oamenii de la moarte,am fi deja o specie disparuta de pe Pamant.Intrebarea este:interventia pentru salvarea unei vieti echivaleaza cu interventia pentru uciderea unei persoane?Eu tind sa raspund nu,dar nu pot fi sigura.


Privind din perspectiva pacientului,care este pe moarte si are dureri ingrozitoare,inteleg de ce ar dori sa moara cat mai curand.Daca singurul motiv ar fi durerile groaznice pe care le suporta,as intelege si cred ca as accepta partial eutanasierea.Dar daca ei simt asta ca pe o datorie?Ca si cum ar dori sa nu mai fie o povara pentru cei dragi,sa nu-i mai vada suferind.Ca si cum ar fi de datoria lor sa moara.Ar fi corect asta?Oamenii spun ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.Sincer,eu cred asta.Dar cum ramane cu acesti oameni,care reusesc sa lupte aproape pana la sfarsit,si la final nu mai pot?Ei chiar puteau duce mai mult?Meritau sa fie nevoiti sa duca atat?


Cred ca am terminat acest post si nu a fost atat de lung pe cat am crezut.Totusi,nu simt ca sunt mai lamurita decat eram atunci cand am inceput sa-l scriu.Vazand toata gandurile mele pe ecran,ma simt chiar mai indecisa.Singurul lucru de care sunt sigura si pe care il voi tine minte este acel episod din The Practice,probabil unul dintre cele mai bune,cu Bobby care l-a aparat pe doctor ca si cum s-ar fi aparat pe el insusi si pe Helen care se razbuna pe alt doctor decat cel care i-a ucis bunica.

Ce faci cand esti stresat/a?

Este deja evident ca secolul XXI este secolul rapiditatii.Totul se intampla mult mai repede si lumea pare din ce in ce mai preocupata de problemele de la munca,iar stresul creste incontinuu.Remember that time is money,cum a spus Benjamin Franklin.Asadar,ce faci cand esti stresat/a?Eu pot da un exemplu din viata mea de zi cu zi.

Azi m-am trezit la sapte dimineata ca sa merg la meditatie la romana.Dupa meditatie,am ajuns acasa,am luat pranzul,mi-am facut ghiozdanul si am plecat la scoala(just like the other day).M-am intors de la scoala si am inceput sa-mi fac temele,ca,de,fara teme nu se poate,ca iei 4.Apoi am plecat sa ma tund(my new look is really cute,and if I say that,means it's good) si acum a trebuit sa caut informatii despre Padurea Ciornuleasa,de care nu am auzit niciodata in viata mea pana miercurea trecuta.Shame on me,se pare ca se afla in judetul Calarasi.Asadar,abia acum,cand scriu pe blog,sunt libera.Nu ati numi asta o zi plina si destul de stresanta,sa pleci dintr-un loc in altul?

Nu il pot compara insa deloc cu stresul cu care se confrunta mama zilnic la servici.Avand in vedere ca pleaca la 8 si se intoarce la 7 seara,iar uneori se duce si sambata dimineata,cred ca este indeajuns sa simti cum ti se urca sangele la cap.Nu ca nu ar vorbi despre asta saptamanal.Dar ea are foarte putin timp liber si se vede asta:uneori are cearcanele foarte proeminente si poarta tot timpul ochelari.Numai inainte sa se culce ii da jos si atunci pare epuizata si parca abia se mai tine pe picioare.Chiar ma deranjeaza cand vad ca munceste atat de mult ca sa imi ofere mie totul si ii sunt recunoscatoare pentru asta.

Am citit de curand un post de pe Tomata cu scufita si am ras ca sparta zece minute.Am decis sa trec aici cele mai amuzante replici pe care poti sa le dai la lucru:

Okay,okay!I take it back.Unfuck you.

This isn't an office.This is HELL with fluorescent lightning.

Back off!You're standing on my aura.

Not all men are annoying.Some are dead.

You look like shit.Is that the style now?

Chaos,panic and disorder,my work here is done.

Earth is full.Go home.

If assholes could fly,this place would be an airport.

Voi cum va relaxati?:)

Song of the day:

Radiohead-15 steps

Viata nu e dreapta

Am auzit asta de foarte multe ori,de la nenumarate persoane.Viata nu e dreapta,oamenilor buni li se intampla lucruri rele,satanistii sunt mult mai fericiti.Asa ca am incercat sa aflu de ce oamenii cred asta si de ce,intr-adevar,unor oameni buni li se intampla lucruri rele.

In primul rand,satanistii par mult mai fericiti.Asta nu inseamna ca si sunt.Nu cred ca ei au devenit satanisti de la cat de fericiti se simteau si de la ce viata frumoasa si plina de lucruri bune aveau.E clar ca s-a intamplat ceva foarte rau care i-a facut sa devina satanisti.Si,oricum,chiar daca ei sunt fericiti,pedeapsa lor e in viata de apoi.Viata pare dreapta pentru ei,dar nu este.Este un lucru indeajuns de rau ca ei se inchina diavolului,nu?

In al doilea rand,oamenii spun ca viata este nedreapta numai atunci cand li se intampla ceva rau.
Nu inainte,ci doar dupa ce lor li se intampla ceva rau.Sau dupa ce vad cum altor oameni li se intampla.Pai,e cam nedrept sa spui ca intreaga viata e nedreapta numai dupa ce ti se intampla un singur lucru rau.Dar cum ramane cu toate acele momente frumoase de care ai avut parte?Si ele fac parte din ,,viata cea nedreapta'',nu?Fiecare lucru bun pe care il faci,la fel ca si fiecare lucru rau,se va intoarce sub o anumita forma,in viata asta sau viata de apoi.

In al treilea rand,exista oameni cu care chiar cred ca viata este nedreapta.De exemplu,cei care sunt abandonati de cand se nasc,sunt crescuti la orfelinat si de-a lungul vietii li se intampla lucruri rele,desi nu au facut nimic ca sa merite asta.Dar,asa cum am mai spus,rasplata este dupa moarte.

P.S.:Cred ca acum este evident ca sunt profund crestina,nu-i asa?Cel putin nu sunt o fanatica religioasa:oamenii astia chiar ma sperie.

Mama-Tata-Papa

Nu suport sa merg la o petrecere la care toata lumea imi zice:

1. Vaaai, dar ce mare s-a facut!
2. Vaaai, dar ce mult a crescut!
3. Vaaai, dar ce fata mare aveti!

Sau oricare alte propozitii uimite care incep cu ,,Vaaai''. Ma freaca la creier. Adica, omule, normal ca am crescut! Nu m-ai mai vazut de cand aveam trei ani si tot mica, cu trei fire de par in cap, care stie sa zica doar ,,mama, tata, papa'' voiai sa ma vezi? Evident ca am crescut. Mi se pare cea mai stupida observatie pe care poti sa o faci. Eu, sincer, daca as fi in locul parintilor mei, as zice : ,,Dar tu ce credeai, domnule? Ca noi crestem copii mutanti?''. Este cu totul altceva cand spui ca s-a facut frumoasa si mie, personal, mi se pare flatant. Desigur, ar trebui sa fii de-a dreptul tampit sa te duci la cineva si sa-i spui : ,,Vaai, dar ce copil mare aveti! Si e asa frumos! Seamana cu Genghis Han.'' Este o chestie de politete. Dar este foarte normal sa-i spui acelui om ca odrasla lui a devenit mai frumoasa sau mai inteligenta (desi era evident ca va ajunge sa numere pana la douazeci in cele din urma) decat era inainte. Nu sunteti de acord?

Presupun ca faptul ca am scris pe blog despre asta nu va schimba situatia. Voi intalni mereu pe cate cineva care va zice ,,Vaaai, dar ce mare s-a facut! Parca ieri era atatica!''. Desi, POATE, prin cel mai mare miracol posibil, un adult va citi acest post si va spune ,,Hei, pustoaica asta are dreptate! Daca maine il voi vedea pe X cu baiatul lui, ii voi spune ca are cel mai inteligent copil din oras.'' Si, astfel, incetul cu incetul, voi face o schimbare majora in societate. Cred:)