Între egoism şi stoicism

Titlu : Gone with the wind

Autor : Margaret Mitchell

Anul apariţiei : 1936

Premii : Premiul Pulitzer (1937)

Nota : 10/10

Îmi aduc aminte cu acurateţe de prima oară când am văzut ,,Pe aripile vântului’’. Aveam 6-7 ani, dar am fost marcată profund de film. A avut cam acelaşi efect pe care l-a avut şi ,,Titanicul’’. Scenele pe care le am cel mai bine fixate în minte sunt cu Rhett şi Scarlett părăsind Atlanta în flăcări şi momentul când Scarlett ajunge la Tara şi află că Ellen a murit. Nu ştiu de ce îmi aduc aminte de ele mai bine decât de celelalte, probabil că nici nu contează ,,de ce’’.

Trebuie să recunosc că, după o perioadă destul de lungă de timp de când mi s-a întâmplat ultima oară, am plâns la sfârşitul cărţii. Ceea ce arată probabil cât de mult mi-a plăcut. Am trăit fiecare moment descris, am înţeles-o şi am urât-o pe Scarlett de la pagina 1 la pagina 1220 ( din 1224 ) şi l-am iubit pe Rhett cu toată fiinţa mea, l-am compătimit şi l-am admirat din spatele filelor.

Mitchell descrie cu lux de amănunte viaţa celor rămaşi acasă pe perioada Războiului de Secesiune, dramele, patriotismul şi suferinţa Sudului şi a oamenilor săi. Chiar şi după sfârşitul războiului, război care nu a adus decât sărăcie, mizerie şi familii destrămate, lupta continuă, împotriva carpetbaggerilor, scalawagilor şi a negrilor eliberaţi şi îmbătaţi de gustul libertăţii. Formarea Ku Klux Klan-ului, cu rolul de a-i pedepsi pe negri pentru violurile şi crimele săvârşite, nu face altceva decât să agite spiritele, să promoveze violenţa şi să aducă asupra Sudului alte legi draconice. Şi totuşi, acei gentlemani adevăraţi, susţinuţi de soţiile lor, nu se dau bătuţi şi reuşesc să aducă iar democraţii la putere, izgonind majoritatea republicanilor din preaiubita lor Georgie şi, în acelaşi timp, încercând să se împace cu trecutul şi să trăiască prezentul.

Se spune că numai cei puternici supravieţuiesc. Ei bine, şi cei slabi supravieţuiesc, dar viaţa lor este răsturnată de victoria Nordului excentric şi industrializat. Oamenii ca Ashley ,,Sunt ca peştii pe uscat, sunt ca nişte pisici cu aripi’’; sunt lipsiţi de simţ practic, slabi şi nu ştiu să lupte, nu ştiu cum să o ia de la capăt după ce lumea lor s-a prăbuşit. Astfel, Melanie devine emblema ,,femeilor acelea blânde, bune, modeste, dar tari ca oţelul, pe care se bizuise Sudul în război şi în ale căror braţe, mândre şi iubitoare, revenise după înfrângere’’. Ea este sprijinul lui, spiritul energic care îl călăuzeşte şi îl ajută să supravieţuiască. La moartea acesteia, sarcina ei îi este transmisă lui Scarlett, deşi atunci ,,nu l-ar lua nici pe o tipsie de argint!’’ pe Ashley.

Iar Scarlett... Scarlett, Scarlett, Scarlett... Deşi am admirat-o profund pentru refuzul ei de a se lăsa învinsă, pentru munca ei neobosită de a se ridica din sărăcie şi de a-şi ajuta familia, îmi este greu să o iert pentru felul în care l-a tratat pe Rhett. A visat întreaga ei viaţă la Ashley, la o dragoste care n-a existat niciodată cu adevărat, şi a ignorat ceea ce se afla chiar sub nasul ei. ,,Am iubit pe cineva plăsmuit de mine’’, după cum recunoaşte şi ea în cele din urmă. Cât despre copiii ei... în mare parte, s-a comportat ca şi cum aceştia nu ar fi existat, pentru că aproape întotdeauna se găsea altcineva care să aibă grijă de ei. Singurul copil pe care l-a iubit cu adevărat a fost Bonnie Blue, poate şi pentru că fetiţa îi semăna atât de mult.

Cât despre Rhett... el este visul oricărei femei, deşi probabil puţine femei ar fi reuşit să convieţuiască cu el : chipeş, inteligent, ironic şi un bun cunoscător al firii umane. Era singurul care ştia întotdeauna ce gândeşte Scarlett şi mă înfior numai gândindu-mă cât a iubit-o. Părăsind-o, şi totuşi întotdeauna întorcându-se la ea. Oferindu-i tot ce îşi dorea, susţinând-o mereu din umbră, purtându-i de grijă la fiecare pas. Exemplul perfect despre cum dragostea schimbă oamenii. Şi totuşi, mereu au fost în contratimp. Când Scarlett lăsa garda jos, Rhett îi răspundea dur, ros de gelozie. Iar când Rhett era gata să îşi deschidă inima, mândria o făcea pe Scarlett să îşi ţină gura. Poate că sincronizarea a fost o problemă mai mare decât prezenţa veşnică a lui Ashley între cei doi.

Aşadar, deşi egoistă, lacomă de bani şi lipsită de scrupule, Scarlett este o supravieţuitoare în adevăratul sens al cuvântului. Ea şi Rhett reprezintă oamenii duri, puternici, capabili să pornească de la zero atunci când lumea pe care o cunoşteau este distrusă. În definitiv, romanul lui Margaret Mitchell este despre supravieţuire, despre dragoste şi despre oamenii Sudului. Iar imaginea finală, a unui Rhett decăzut şi a unei Scarlett hotărâtă să-l aducă înapoi, acum că şi-a dat seama şi ea ce se întâmplă cu adevărat, împreună cu imaginea dragă a Tarei, cu pământul ei roşu, cu pinii de pe dealurile înconjurătoare şi tufişurile de iasomie, lasă un gust amar şi o urmă de speranţă...

„ştii că ai citit o carte bună când ai întors ultima pagină şi te simţi ca şi când ţi-ai fi pierdut un prieten drag”.