Între egoism şi stoicism

Titlu : Gone with the wind

Autor : Margaret Mitchell

Anul apariţiei : 1936

Premii : Premiul Pulitzer (1937)

Nota : 10/10

Îmi aduc aminte cu acurateţe de prima oară când am văzut ,,Pe aripile vântului’’. Aveam 6-7 ani, dar am fost marcată profund de film. A avut cam acelaşi efect pe care l-a avut şi ,,Titanicul’’. Scenele pe care le am cel mai bine fixate în minte sunt cu Rhett şi Scarlett părăsind Atlanta în flăcări şi momentul când Scarlett ajunge la Tara şi află că Ellen a murit. Nu ştiu de ce îmi aduc aminte de ele mai bine decât de celelalte, probabil că nici nu contează ,,de ce’’.

Trebuie să recunosc că, după o perioadă destul de lungă de timp de când mi s-a întâmplat ultima oară, am plâns la sfârşitul cărţii. Ceea ce arată probabil cât de mult mi-a plăcut. Am trăit fiecare moment descris, am înţeles-o şi am urât-o pe Scarlett de la pagina 1 la pagina 1220 ( din 1224 ) şi l-am iubit pe Rhett cu toată fiinţa mea, l-am compătimit şi l-am admirat din spatele filelor.

Mitchell descrie cu lux de amănunte viaţa celor rămaşi acasă pe perioada Războiului de Secesiune, dramele, patriotismul şi suferinţa Sudului şi a oamenilor săi. Chiar şi după sfârşitul războiului, război care nu a adus decât sărăcie, mizerie şi familii destrămate, lupta continuă, împotriva carpetbaggerilor, scalawagilor şi a negrilor eliberaţi şi îmbătaţi de gustul libertăţii. Formarea Ku Klux Klan-ului, cu rolul de a-i pedepsi pe negri pentru violurile şi crimele săvârşite, nu face altceva decât să agite spiritele, să promoveze violenţa şi să aducă asupra Sudului alte legi draconice. Şi totuşi, acei gentlemani adevăraţi, susţinuţi de soţiile lor, nu se dau bătuţi şi reuşesc să aducă iar democraţii la putere, izgonind majoritatea republicanilor din preaiubita lor Georgie şi, în acelaşi timp, încercând să se împace cu trecutul şi să trăiască prezentul.

Se spune că numai cei puternici supravieţuiesc. Ei bine, şi cei slabi supravieţuiesc, dar viaţa lor este răsturnată de victoria Nordului excentric şi industrializat. Oamenii ca Ashley ,,Sunt ca peştii pe uscat, sunt ca nişte pisici cu aripi’’; sunt lipsiţi de simţ practic, slabi şi nu ştiu să lupte, nu ştiu cum să o ia de la capăt după ce lumea lor s-a prăbuşit. Astfel, Melanie devine emblema ,,femeilor acelea blânde, bune, modeste, dar tari ca oţelul, pe care se bizuise Sudul în război şi în ale căror braţe, mândre şi iubitoare, revenise după înfrângere’’. Ea este sprijinul lui, spiritul energic care îl călăuzeşte şi îl ajută să supravieţuiască. La moartea acesteia, sarcina ei îi este transmisă lui Scarlett, deşi atunci ,,nu l-ar lua nici pe o tipsie de argint!’’ pe Ashley.

Iar Scarlett... Scarlett, Scarlett, Scarlett... Deşi am admirat-o profund pentru refuzul ei de a se lăsa învinsă, pentru munca ei neobosită de a se ridica din sărăcie şi de a-şi ajuta familia, îmi este greu să o iert pentru felul în care l-a tratat pe Rhett. A visat întreaga ei viaţă la Ashley, la o dragoste care n-a existat niciodată cu adevărat, şi a ignorat ceea ce se afla chiar sub nasul ei. ,,Am iubit pe cineva plăsmuit de mine’’, după cum recunoaşte şi ea în cele din urmă. Cât despre copiii ei... în mare parte, s-a comportat ca şi cum aceştia nu ar fi existat, pentru că aproape întotdeauna se găsea altcineva care să aibă grijă de ei. Singurul copil pe care l-a iubit cu adevărat a fost Bonnie Blue, poate şi pentru că fetiţa îi semăna atât de mult.

Cât despre Rhett... el este visul oricărei femei, deşi probabil puţine femei ar fi reuşit să convieţuiască cu el : chipeş, inteligent, ironic şi un bun cunoscător al firii umane. Era singurul care ştia întotdeauna ce gândeşte Scarlett şi mă înfior numai gândindu-mă cât a iubit-o. Părăsind-o, şi totuşi întotdeauna întorcându-se la ea. Oferindu-i tot ce îşi dorea, susţinând-o mereu din umbră, purtându-i de grijă la fiecare pas. Exemplul perfect despre cum dragostea schimbă oamenii. Şi totuşi, mereu au fost în contratimp. Când Scarlett lăsa garda jos, Rhett îi răspundea dur, ros de gelozie. Iar când Rhett era gata să îşi deschidă inima, mândria o făcea pe Scarlett să îşi ţină gura. Poate că sincronizarea a fost o problemă mai mare decât prezenţa veşnică a lui Ashley între cei doi.

Aşadar, deşi egoistă, lacomă de bani şi lipsită de scrupule, Scarlett este o supravieţuitoare în adevăratul sens al cuvântului. Ea şi Rhett reprezintă oamenii duri, puternici, capabili să pornească de la zero atunci când lumea pe care o cunoşteau este distrusă. În definitiv, romanul lui Margaret Mitchell este despre supravieţuire, despre dragoste şi despre oamenii Sudului. Iar imaginea finală, a unui Rhett decăzut şi a unei Scarlett hotărâtă să-l aducă înapoi, acum că şi-a dat seama şi ea ce se întâmplă cu adevărat, împreună cu imaginea dragă a Tarei, cu pământul ei roşu, cu pinii de pe dealurile înconjurătoare şi tufişurile de iasomie, lasă un gust amar şi o urmă de speranţă...

„ştii că ai citit o carte bună când ai întors ultima pagină şi te simţi ca şi când ţi-ai fi pierdut un prieten drag”.

Sufocare

Titlu original : Choke
Autor : Chuck Palahniuck
Anul apariţiei : 2001
Nota : 9/10

Am auzit atâtea despre Chuck Palahniuck la BC încât atunci când am văzut ‘’Sufocare’’ pe masa de la Heliade acum trei săptămâni mi-am spus : ,,Trebuie să o citesc şi eu.’’. Am tot amânat-o, iar acum cinci zile aveam chef de ceva care să nu aibă legătură cu olimpiada de română şi nu am mai putut s-o las din mână. Am terminat-o ziua următoare şi acum îl ador şi eu pe Palahniuck.

Victor Mancini a părăsit facultatea de medicină pentru a-şi căuta de lucru şi a câştiga bani pentru a-şi întreţine mama bolnavă, internată într-un sanatoriu. Singura slujbă găsită este într-un muzeu ‘’viu’’ al anilor 1734, unde lucrează împreună cu cel mai bun prieten al său, Denny, un dependent de sex în recuperare, ceilalţi angajaţi fiind cu toţii dependenţi de droguri.

Victor, şi el dependent de sex, blocat la etapa a patra a tratamentului, obişnuieşte să se prefacă sufocat în timpul mesei, în restaurantele de lux în care mergea cu Denny, obligând pe cineva să devină un bun samaritean. Victor păstrează o listă detaliată a tuturor persoanelor care l-au salvat şi le trimite scrisori despre facturi fictive pe care trebuie să le plătească. Impresionaţi, oamenii îi trimit felicitări şi bani pentru a-şi plăti datoriile.

Mergând în vizită la sanatoriul în care se află mama sa, acesta obişnuieşte să-şi asume vina pentru toate lucrurile care li s-au întâmplat celorlalţi pacienţi (violuri, pisici răpite, soţi omorâţi), fiind considerat un adevărat erou de către personalul medical. Victor află curând, din jurnalul mamei sale, că ar putea avea descendenţă divină, deşi el neagă posibilitatea de a avea în realitate un suflet bun.

Marcat de o copilărie tumultuoasă, cu o mamă care l-a învăţat numeroase teorii ale conspiraţiei şi fapte medicale obscure, care obişnuia să-l răpească de la familiile adoptive de fiecare dată când ieşea din închisoare, Victor devine incapabil să stabilească relaţii de lungă durată cu femeile, limitându-se la partide regulate de sex cu puşcăriaşe eliberate condiţionat pentru trei ore în care ar fi trebuit să se trateze de dependenţa lor.

Cartea este superbă, cu un mesaj mult mai profund decât pare la prima vedere, şi ar fi primit 10/10 dacă nu ar fi fost atâtea înjurături. Şi descrieri dezgustătoare în anumite cazuri. Destul de multe cazuri, aş spune eu. :’’>

To the Lighthouse(1927)

O sa-mi fie mai greu sa scriu o recenzie la Spre Far pentru ca am citit-o acum doua luni de zile si, din lipsa de timp si interes, nu m-am invrednicit sa scriu despre impresia pe care mi-a lasat-o pana acum. Astfel, nu-mi mai pot aduce aminte totul, dar multumesc celui care a inventat Wikipedia si care m-a ajutat sa-mi reimprospatez memoria.

Evenimentele romanului graviteaza in jurul familiei Ramsay si a vizitelor familiei in Scotia, intre anii 1910-1920. Doamna Ramsay este un personaj aparte al romanului, deoarece toti o indragesc pentru frumusetea si inteligenta ei si pentru felul in care forma legaturile intre oameni, avand o placere inedita de a-i impulsiona spre casatorie. Domnul Ramsay, pe de alta parte, este un intelectual desavarsit si egocentrist, incapabil sa comunice cu oamenii din jurul sau si de a-i marturisi sotiei sale cat de mult o iubeste. El reprezinta masculinitatea absoluta si manifesta o nevoie permanenta de iubire, fiind in majoritatea timpului urat de catre copiii sai, in special de James, mezinul familiei. Acestuia ii este promisa la inceputul romanului o plimbare pana la Far de catre mama sa, dar tatal sau si Charles Tansley, un admirator al gandirii domnului Ramsay i-au spulberat sperantele cu repetatele afirmatii legate de starea proasta a vremii pentru o asemenea expeditie.

Intre timp, doamna Ramsay trece in lumea de dincolo, Prue, ,,frumusetea'' familiei moare in urma complicatiei nasterii si Andrew ,,cel inteligent'' este ucis in razboi. Domnul Ramsay este foarte afectat de moartea sotiei sale, moarte care a destramat familia si legaturile dintre membrii ei. Totusi, zece ani mai tarziu, domnul Ramsay impreuna cu copiii sai, Lily Briscoe si Augustus Carmichael se intorc pe insula. Domnul Ramsay porneste intr-o excursie intarziata spre far alaturi de James si Camilla(Cam), in timp ce Lily Briscoe incearca sa termine tabloul inceput cu zece ani in urma, iar Augustus Carmichael citeste linistit un roman.Lily incearca sa picteze tabloul rememorand multitudinea de impresii lasate de doamna Ramsay si incearca sa obtina un adevar obiectiv asupra acesteia si a vietii in sine.In acelasi timp, James si Cam formeaza un front comun impotriva tatalui lor, o razbunare a anilor copilariei lor, atitudine care se dizolva intr-un moment induiosator tata-fiu atunci cand domnul Ramsay il felicita pe James pentru felul in care a vaslit, iar Cam sfarseste prin a-si admira tatal. Odata ce barca ajunge la far, Lily termina tabloul si realizeaza ca executia si implinirea viziunii ei conteaza mai mult decat ideea de a lasa un fel de opera nemuritoare.

Ce m-a impresionat cel mai mult la Virginia Woolf a fost prezenta aproape inexistenta a dialogului, romanul centrandu-se pe gandurile si senimentele cele mai ascunse ale oamenilor. Este evidentiata puterea emotiilor copiilor si schimbarile relatiilor dintre adulti, iar printre temele preponderente se afla si subiectivitatea si problema perceptiei.

As fi vrut sa incep sa citesc si Orlando sau Valurile, dar aveam deja patru carti imprumutate de la biblioteca pe care trebuia sa le citesc si nu am avut ocazia. Totusi, Virginia Woolf a ocupat un loc in topul autoarelor mele preferate, alaturi de surorile Bronte, Agatha Christie, Jane Austen si Simone de Beauvoir.

Pisica printre porumbei

Saptamana trecuta am adaugat in Palmaresul meu o noua carte de Agatha Christie,de care am uitat complet sa scriu pe blog datorita testelor la romana,matematica si fizica.Abia ieri mi-am adus aminte de ea si,neavand timp,am amanat postul pentru ziua de azi.

Intr-un palat din Ramat,printul Ali Yusuf ii incredinteaza celui mai bun prieten al sau si,in acelasi timp,pilotului sau personal Bob Rowlinson o parte substantiala din averea sa,care consta in bijuterii nepretuite.Printul doreste ca prietenul sau sa le introduca fraudulos in Anglia,in incercarea de a salva giuvaierurile de lovitura de stat pe care o prevedea.Dar inainte ca pachetul sa ajunga la destinatie,atat printul,cat si Bob Rowlinson sunt morti.In acelasi timp,o eleva ingrozita ii povesteste lui Poirot un caz fascinant:un ucigas terorizeaza una dintre scolile de elita englezesti,aceeasi in care se afla verisoara lui Ali Yusuf,Shaista.Numai Poirot poate rezolva acest dublu mister,incercand sa opreasca ucigasul cu sange rece de la a comite o alta crima.

Nu o sa dezvalui cine este criminalul(ar strica tot farmecul cartii,nu?),dar pot spune ca nu a fost un singur criminal,ci doi,foarte diferiti ca personalitate si ca motiv de a ucide.Am fost foarte surprinsa sa aflu care era unul dintre criminali,desi pe al doilea il cam banuiam de la inceput.Dupa aproape douazeci de carti de Agatha Christie,am inceput sa-mi dau seama cam cine,ce a facut.

...Sa ucizi o pasare cantatoare

...Sa ucizi o pasare cantatoare este in sfarsit terminata si sunt bucuroasa ca am reusit sa o citesc in cele din urma.A meritat sa pierd timp pretios timp de trei saptamani,sa fac pentru prima data in viata prelungire la biblioteca,sa ma cert cu profa' de romana si cu tata.Chiar nu regret,intr-un mod foarte ciudat si nou pentru mine.

Jean Louise Finch(Scout) este o fetita de sapte ani din micul orasel sudist Maycomb care este martora la divergentele rasiale aparute atunci cand Tom Robinson,un barbat negru,este acuzat ca a violat o femeie alba.Tatal ei,Atticus Finch,este desemnat ca avocat al apararii si incearca din rasputeri sa-l apare pe barbatul acuzat pe nedrept,atragandu-si ura majoritatii persoanelor din Maycomb.Impreuna cu fratele ei mai mare Jem ,este martora la evenimentele dramatice care au loc in oraselul pana atunci linistit,in care oamenii cu prejudecati recurg la violenta si Maycomb decade incetul cu incetul in grotesc,tatal ei fiind reperul moral care ii ofera un punct de vedere echilibrat,fiind in acelasi timp un model pentru orice persoana care nu se lasa atrasa in randul celor care cereau insistent linsajul.

Ce m-a induiosat cel mai mult la aceasta carte este felul in care este privita prin ochii unei fetite.Tatal ei este cel care ii arata cum trebuie sa se comporte si cum trebuie sa faca fata obstacolelor prin care trec de-a lungul procesului si dupa ce acesta s-a terminat.Scout isi pierde incet inocenta copilariei,alaturi de fratele ei Jem.Totusi,Atticus Finch reuseste sa isi protejeze familia de rautatea celor din jur si sa le ofere copiilor sai bunatatea si sinceritatea de care aveau nevoie in cele mai dificile momente ale vietii lor.

Toti oamenii sunt muritori

Stiu ca tocmai am inceput scoala,m-am intalnit cu colegii etc.,dar acest subiect nu merita sa fie postat pe blogul meu,pentru ca este plictisitor si vulgar si pentru ca nu sunt prea multe de zis.

Tocmai am terminat de citit Toti oamenii sunt muritori si este categoric una dintre cele mai frumoase si profunde carti pe care le-am citit pana acum si pe care le voi citi vreodata.M-a emotionat pana la lacrimi si este una dintre putinele carti care vorbesc despre nemurire ca un blestem,nu ca un dar binecuvantat.

Regine este o actrita tanara si ambitioasa din Paris,dornica sa cucereasca lumea teatrului si sa ramana pe veci in memoria oamenilor.Cand il intalneste pe Raimundo Fosca,un barbat chipes si misterios care pretinde ca a dormit 60 de ani,viata ei ia o turnura neasteptata.Fosca nu este nebun,desi tocmai iesise din ospiciu.Este nemuritor.Actrita isi paraseste prietenii si renunta la actorie de dragul lui,dar acesta o paraseste si,cand Regine il regaseste,Fosca ii spune povestea vietii lui ca sa o convinga sa se desparta.S-a nascut in 1279,a condus Carmona,apoi o tara si un imperiu.A fost om de stiinta,a facut revolutii pana cand,obosit de nemurirea lui,a dormit 60 de ani.

Simone de Beauvoir scrie despre putere,dragoste,istorie si nemurire,creand o meditatie profunda si paradoxala asupra vietii si a oamenilor muritori.Alaturi de Un veac de singuratate si La rascruce de vanturi,Toti oamenii sunt muritori este una dintre cartile care ar trebui citite de intreaga omenire.

Citatul preferat: Daca erai muritor,as fi trait in tine pana la sfarsitul lumii,caci moartea ta ar fi fost pentru mine sfarsitul lumii.Pe cand asa,am sa mor intr-o lume care nu se va sfarsi niciodata.