Nu ştiu.

Pare că a trecut o eternitate de când nu am mai dat pe aici. Au fost atât de multe lucruri pe care m-am focusat, şi chiar şi atunci când am avut timp, mi-au lipsit ori cheful, ori inspiraţia. Şi regret, dar nu pot face mai mult de atât.

Am ajuns să mă întreb dacă nu cumva am ajuns la sfârşit cu toată frenezia blogspot. Uneori simt că nu mă mai pot exprima prin scris la fel ca înainte. Simt că toate lucrurile pe care vreau să le spun se îngrămădesc într-un colţ atunci când vreau să le aştern undeva. Şi asta reprezintă ceva extrem de nefericit pentru mine. Până acum câteva luni ştiam că dacă e ceva ce nu pot spune prin viu grai, o să îl pot scrie undeva. În cazul dat, pe blogul ăsta mic. Acum, nu ştiu. Nu mai pot.

Poate că e timpul să mă exprim în alt fel. Să găsesc altceva. Eul meu  este într-o continuă schimbare, şi poate că această evoluţie mă împiedică să mai scriu. M-am schimbat. Şi nu ştiu dacă eu cea de acum pot să mai scriu.

[ Am chef să las o melodie aici. Doar aşa, de dragul articolelor trecute. ]

De ce iubesc eu La răscruce de vânturi

Nu ştiu din ce sunt plămădite sufletele noastre, dar ştiu că al meu şi al lui sunt la fel.

Unicul gând al vieţii mele este el. Dacă totul ar pieri şi n-ar rămâne decât el, eu aş continua să exist; iar dacă totul ar rămâne şi el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriaşă lume străină mie şi mi s-ar părea că nu mai fac parte dintr-însa. Iubirea mea pentru Linton seamănă cu frunzele pădurii, timpul o va schimba, îmi dau bine seama, aşa cum iarna schimbă pomii. Iubirea mea pentru Heathcliff însă e asemenea stâncilor eterne de sub pământ: nu prilej de încântare, ci necesitate. Nelly, eu sunt Heathcliff! El e mereu, mereu în mintea mea, nu ca o plăcere, aşa cum nici eu nu sunt o plăcere pentru mine însămi, ci ca propria mea fiinţă.

Poţi să mă chinuieşti până la moarte, dacă-ţi face plăcere, dar dă-mi, te rog, voie să mă distrez şi eu puţin în acelaşi mod şi evită cât poţi să mă insulţi. După ce mi-ai dărâmat palatul, nu-mi ridica o colibă, oferindu-mi-o drept locuinţă şi admirându-ţi mărinimia.

Eşti posedată de diavol, continuă el sălbatic, de-mi vorbeşti astfel chiar şi-n pragul morţii? Te-ai gândit tu că toate vorbele astea mi se vor întipări în minte ca nişte peceţi puse cu fierul roşu şi că mă vor arde în fiecare zi tot mai tare, după ce tu nu vei mai fi? Ştii prea bine că minţi când îmi spui că eu te-am ucis. Şi, Catherine, ştii că nu te pot uita, aşa cum nu pot uita că trăiesc! Egoismului tău infernal nu-i ajunge gândul că, în timp ce tu îţi vei găsi liniştea, eu o să mă zvârcolesc în chinurile iadului.

Acum abia îmi arăţi cât ai fost de crudă...crudă şi falsă. De ce m-ai dispreţuit? De ce ţi-ai trădat propria-ţi inimă, Cathy? Nu găsesc niciun cuvânt de mângâiere. Meriţi să suferi. Tu te-ai ucis singură. Da, poţi să mă săruţi şi să plângi, poţi să-mi storci săruturi şi lacrimi: ele te vor arde...te vor condamna. M-ai iubit...atunci cu ce drept m-ai părăsit? Cu ce drept...răspunde-mi...m-ai părăsit pentru un biet capriciu pe care l-ai simţit faţă de Linton? Căci nici suferinţa, nici degradarea, nici moartea, nici Dumnezeu şi nici Satana nu ne-ar fi putut despărţi! Tu, de bunăvoie, ai făcut-o. Nu eu ţi-am zdrobit inima... tu ţi-ai zdrobit-o şi, zdrobind-o pe-a ta, ai zdrobit-o şi pe a mea. Pentru mine e şi mai greu, pentru că sunt sănătos. Crezi că vreau să trăiesc? Ce fel de viaţă voi duce dacă tu... Doamne! Ţie ţi-ar plăcea să trăieşti când sufletul ţi-e în mormânt?

Unde e? Nu-i acolo... nu-i în cer...n-a pierit...unde-i? Oh! Ai spus că nu-ţi pasă de suferinţele mele! Eu n-am decât o singură rugăciune... şi-am s-o repet până-mi va înţepeni limba... Catherine Earnshaw, să n-ai linişte câtă vreme sunt eu în viaţă! Ai spus că eu te-am ucis... atunci vino şi mă urmăreşte! Cei ucişi îşi urmăresc ucigaşii, cred. Rămâi cu mine întotdeauna! Fă-mă să înnebunesc, numai nu mă părăsi în abisul ăsta unde nu te pot găsi! O, Doamne! Nu găsesc cuvinte! Nu pot trăi fără viaţa mea! Nu pot trăi fără sufletul meu!

De aici poţi vedea deosebirea dintre sentimentele noastre: dacă el ar fi fost în locul meu, şi eu în al lui, cu toate că-l urăsc cu o ură care mi-a înveninat viaţa, niciodată n-aş fi ridicat mâna împotriva lui. Mă poţi privi cu neîncredere dacă-ţi place! Eu nu i-aş fi interzis niciodată s-o vadă, atâta vreme cât ea ar fi dorit acest lucru. Dar în clipa în care nu i-ar mai fi păsat de el, i-aş fi smuls inima lui Linton şi i-aş fi băut sângele! Până atunci însă - şi, dacă nu mă crezi, nu mă cunoşti - până atunci aş fi murit încetul cu încetul, fără să mă fi atins măcar de un fir de păr din capul lui!

Îţi spun că aproape am atins paradisul meu, căci paradisul altora e cu desăvârşire lipsit de importanţă pentru mine şi nu-l râvnesc.

Maturizare prematură

N-am mai dat de mult pe-aici. Când se apropie olimpiadele profii sunt vânătorii, iar noi prada. Mă simt puţin hăituită, sinceră să fiu. Nici inspiraţia nu m-a mai vizitat aşa cum făcea altădată. Poate că ar trebui să renunţ, până la urmă.

Maturizarea mea prematură pare, momentan, cel mai nasol lucru care mi s-a întâmplat. Din când în când, îmi doresc şi eu ca cea mai mare problemă a mea să fie când apare următorul film Twilight. Aş vrea să mă gândesc cât e ziua de lungă la cât de bine arată Johnny Depp la aproape 50 de ani. În general, aş vrea să am probleme superficiale, să fiu încă un copil idiot, rebel şi nerecunoscător de 15 ani.

Aş fi vrut să fiu glumeaţă şi optimistă nu numai în preajma celorlalţi, ci în majoritatea timpului. Aş vrea să mă ştiu mai proastă şi mai egoistă, oricât de ciudat sună. Când începi să te gândeşti şi la problemele omului care se află la 5000 de kilometri de tine şi pe care nu l-ai cunoscut niciodată începi şi să te supraîncarci. Am ajuns să fiu mai afectată de ce i se întâmplă lui Jean Pierre în Montreal decât de ce mi se întâmplă mie.
Fericiţi cei săraci cu duhul, nu? Am început să observ probleme în jurul meu pe care nu le observam înainte şi simt cum încep să mă sufoc. Mă simt mică şi neputincioasă. Idealismul meu exaltat e zdrobit încetul cu încetul. Cum spuneai tu, Hemingway? Happiness in intelligent people is the rarest thing I know.

Altruismul devine o povară. Revenim la egocentrism.

Tragem linie

2011 s-a terminat acum 5 zile şi eu n-am apucat să scriu despre el. În primele zile ale lui 2012 am fost într-un continuu du-te-vino, iar timpul de blog a fost scos din program. Nu că în ultimul timp m-am ocupat prea mult de micuţul ăsta. 

Singurul motiv pentru care intru în rândul lumii şi scriu despre 2011 este pentru că a fost un an extraordinar. A fost ciudat din câteva puncte de vedere, trist din altele, dar mi s-au întâmplat o mulţime de lucruri frumoase care nu pot fi umbrite de câteva întâmplări sau stări temporare. 

În 2011 am participat la Blogmeet 2 şi 3, care au fost printre cele mai plăcute experienţe. Am cunoscut oameni noi, care m-au marcat într-un fel sau altul şi mă bucur nespus că i-am cunoscut. M-am oferit la ultimul să-l organizez pe al patrulea, dar ezit pentru că nu ştiu dacă sunt capabilă să-l fac să iasă bine. 

Am avut multe reuşite în 2011, cel puţin în domeniul şcolii, dealtfel singurul în care pot să am vreun succes, că la altceva decât făcut conexiuni logice şi memorat chestii nu sunt bună. Am ajuns la olimpiada naţională de limba şi literatura română, singura la care credeam că nu am şanse. Am luat şi menţiune, deci double success. Am intrat în Ştirbei, acolo unde voiam să ajung, şi mi-a fost confirmată temerea conform căreia idioţii sunt peste tot şi dacă ai vrea să scapi de ei ar trebui să urci pe Chomolungma şi să te ascunzi sub o piatră.

2011 nu a fost reuşit din punct de vedere amoros. Nu de alta, dar a mai trecut un an în care n-am simţit faimoşii fluturi în stomac. Am avut câteva tentative, dar nimic serios şi au sfârşit printr-un eşec. M-am consumat degeaba şi am şi rănit pe cineva din laşitate, pe cineva pe care chiar nu aş fi vrut să rănesc. Acum, nu mai aştept nimic din punctul ăsta de vedere în 2012, 2013 sau 2014. De fapt, nu mai aştept deloc. Que sera, sera. 

În 2011 am pierdut o prietenă. A fost ceva care s-a întâmplat încetul cu încetul, iar finalul a fost curând previzibil. Uneori îmi pare rău, uneori nu. Nu am ce să fac şi în loc să stau să plâng, cunosc oameni noi. Ceea ce am şi făcut. În plus, eu şi Crina am devenit mult mai apropiate ca înainte. În clasele primare, învăţătoarea ne încurca mereu, pentru că eram nedespărţite. Acum, nu suntem chiar nedespărţite, dar am revenit la vremurile bune din clasa a III-a. 

2011 a fost un an minunat. Excentric, ciudat pe alocuri, am vărsat multe lacrimi pe pernuţa mea, dar a meritat. Abia aştept să ies afară pe 22 decembrie 2012 ca să le arăt tuturor că n-a venit nicio apocalipsă. Sper să nu mai moară atât de mulţi oameni, pentru că 2011 mi s-a părut plin de sinucideri şi morţi. Ori chiar au fost mai multe decât de obicei, ori am devenit eu mai sensibilă la ele. Sper să nu mai moară atât de mulţi copii de câte-o boală cruntă şi să mai reducem încălzirea globală. Sper ca familia, prietenii mei şi nu numai să fie sănătoşi şi fericiţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi decât mine. 

2012...You’d better not suck.

Playlistul de iarnă

Decembrie se încheie şi eu am descoperit că nu am făcut niciun fel de playlist pentru iarnă, deşi de anotimpul ăsta se leagă unele dintre melodiile mele preferate. Crăciunul a trecut, Revelionul bate la uşă şi eu nu pot să mă gândesc la altceva decât la câte am de făcut pentru olimpiada de română. Mi-e groază atunci când prevăd cum va fi semestrul II; până acum, văd doar o gaură neagră în care o să încerc să nu mă afund.

Meanwhile, o să fac playlistul ăsta şi o să revin la sentimente mai bune.

1. Tori Amos - Winter

Categoric una dintre favoritele mele, probabil pentru că mă şi regăsesc în versuri. E numai bună de ascultat când afară ninge, iar tu stai în casă şi bei o ciocolată caldă. Doar că până acum nu a prea nins şi ciocolata caldă mi s-a terminat.

2. Coldplay – Christmas Lights

Deşi recent am tot marşat pe God put a smile upon your face de la ei, am văzut videoclipul pe MTV Rocks şi mi-am adus aminte de anul trecut, în Bucureşti, la Starbucks, când au băgat melodia asta, iar eu mă afundam în fotoliu şi mâncam prăjituri cu vanilie şi scorţişoară.

3. Train – Shake up Christmas

Coca Cola.

4. Wham – Last Christmas

E clasică şi n-ar trebui să lipsească vreodată din playlistul de Crăciun.

5. Frank Sinatra – Jingle Bells, Let it snow!

Versiunile lui sunt preferatele mele de Crăciun. Când eram mai mică aveam o slăbiciune pentru vocea sa. Şi încă mai păstrez slăbiciunea asta.

6. Mumford and Sons – Winter Winds

White blank page rămâne preferata mea de la ei, dar nici Winter Winds nu e de neglijat. Acum câteva luni, am integrat refrenul într-o compunere. Eram foarte mândră de ea. ♥

7. Bon Iver – For Emma

Recent am aflat că numele trupei vine de la franţuzescul bon hiver ( h-ul nu se citeşte ), care înseamnă ''o iarnă bună'' sau ''să ai o iarnă bună!''. Iar versul My knees are cold mă face să mă gândesc la frig şi la pături călduroase.

8. Vivaldi - Winter

Am devenit foarte ataşată de Anotimpurile lui Vivaldi. Întotdeauna îmi imprimă o stare plăcută şi mă ajută să mă concentrez la ceea ce am de făcut.

Chiar mă gândeam să pun şi Mistletoe de la Justin Bieber. Cred că o să devin fan, nu glumesc. Dar apoi mi-am amintit de chestia asta şi mi s-a părut mult mai drăguţă: 

Care este cea mai mare temere a voastră?

Liber pentru comentarii.

Once upon a December

Îmi ascundeam mâinile în mânuşile mari şi catifelate ale tatei. El mă arunca în zăpada înaltă de câţiva metri, eu râdeam şi mama ţipa la el să nu mai facă asta pentru că puteam să răcesc. Aruncam cu bulgări, făceam îngeri şi oameni de zăpadă şi încercam să mă dau cu sania, dar inevitabil ajungeam să mă lovesc.

Făceam cozonaci, iar tot apartamentul mirosea delicios. Mă duceam încontinuu în bucătărie ca să studiez fiecare mişcare a mamei în timp ce gătea. Dana şi Gabriela veneau acasă şi eu eram cea care stătea la uşă să le întâmpine. Le îmbrăţişam şi le rugam să nu mai plece iar, dar mereu plecau. Îmi puneam pantofii tatei şi îi luam servieta, apoi mă duceam la uşă, pretextând că ,,am afaceri de rezolvat’’.

În seara de Ajun ar fi trebuit să mă culc, dar eu mă dădeam jos din pat şi stăteam la uşa camerei mele, privind uşa de la intrare şi aşteptându-l pe Moş să vină să-mi aducă jucăriile. În cele din urmă, somnul mă învingea şi mă culcam la loc. Dimineaţa găseam cadourile sub brad şi mă miram neîncetat de cât de ,,pezevenghi’’ e Moşul ăsta. Încă mai credeam că există Moş Crăciun.

Odată, într-un Decembrie, eram fericită.

Desprindere

În ultimul timp nu m-am mai ocupat de blog aşa cum obişnuiam şi aşa cum ar fi trebuit. Nu i-am mai acordat aceeaşi atenţie ca înainte şi asta mă întristează. În definitiv, e unul dintre puţinele hobbyuri pe care am reuşit să le practic o perioadă atât de lungă de timp.

Am citit Învierea lui Tolstoi şi Gemenii lui Cărtărescu, iar momentan mă ocup de Lumea Sofiei a lui Gaarder. Tolstoi a fost o gură de aer proaspăt, exact ceea ce aveam nevoie, mă simţeam deja sufocată şi rarefiată. Mi-a schimbat anumite concepţii, care s-au dovedit mai superficiale decât m-aş fi aşteptat. Lumea Sofiei mi-a retrezit interesul pentru filozofie, adormit, ca multe alte lucruri, pe deasupra regăsindu-mă în psihodramele lui Andrei al lui Cărtă.

Am început să ascult mult mai des muzică clasică: Haydn, Vivaldi, Bach, Tchaikovsky, Mozart. Mă relaxează terifiant de mult. Parcă aş lua sedative cu pumnul. Sedative care au un efect mai mult decât benefic asupra mea. Plus că mă ajută să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, abilitate care mi-a dispărut în ultima perioadă, când aveam cea mai mare nevoie de ea.

Încerc să ies din micul, închistatul meu univers, delimitat de patru pereţi albi cu picturi de Andrei Damo. Deşi am devenit un veritabil şoarece de bibliotecă, îmi doresc groaznic să ies Afară, oricât de neclare şi incerte sunt contururile lui Afară. Nu sunt sigură dacă o să reuşesc să fac ceva în privinţa asta. Parcă îmi lipseşte o parte-cheie din puzzle şi acum trebuie să-mi storc creierii ca să aflu care. Momentan, oscilez între lene şi nepăsare crasă, ultima fiind un paradox tipic introspecţiilor mele.

Să nu uit că mi-a revenit spiritul creator şi mai-mai că aş începe din nou să scriu. Mai-mai. 

Cummings

)when what hugs stopping earth than silent is

by e. e. cummings 

 

)when what hugs stopping earth than silent is 

more silent than more than much more is or 

total sun oceaning than any this 

tear jumping from each most least eye of star 

and without was if minus and shall be 

immeasurable happenless unnow 

shuts more than open could that every tree 

or than all life more death begins to grow 

end's ending then these dolls of joy and grief 

these recent memories of future dream 

these perhaps who have lost their shadows if 

which did not do the losing spectres mime 

until out of merely not nothing comes

only one snowflake(and we speak our names

Rămâi, adică adio.

Oscilez între euforie totală şi irascibilitate. Şi asta numai din cauza ta. Aş vrea să nu fii atât de laş încât să fie nevoie să aflu mereu de la Georgel, Ileana şi Căţel ce vrei şi ce crezi tu. Aş vrea să ai tupeul să vorbeşti deschis cu mine. Dar se pare că nu ai.

M-am săturat ca toată lumea să se uite la mine de parcă m-aş afla în mijlocul agoniei. Nu, nu mă aflu, nici pe departe. E prima oară anul ăsta când sunt complet împăcată şi mulţumită de mine însămi. Sunt fericită. Feri, feri, fericită. Excluzând stresul de la şcoală şi comportamentul tău, mă simt minunat. Şi comportamentul tău mă enervează pentru că denotă... nu ştiu exact ce denotă dintre imaturitate şi laşitate. Posibil amândouă. Şi nu cred că vrei să-mi transmiţi vreun mesaj, pentru că ştii prea bine că nu e nevoie.

M-am aflat într-o situaţie exact ca a ta şi am reacţionat mult, mult mai bine decât ai făcut tu. Ceea ce m-a surprins, pentru că nu mă aşteptam la asta din partea mea. Mă credeam mai laşă. Şi tu m-ai surprins pentru că te credeam... în fine, nu te credeam aşa. Am încercat să mă comport normal, pentru că aşa era normal. Pentru mine, nu se schimbase nimic. Mă simţeam perfect cu P mare, chiar şi când am aflat ce crezi tu ( de la Gicuţă, doar nu de la tine, Doamne fereşte! ). Dar tu probabil nu eşti capabil de asta. Sau poate că nu ai vrut asta.

Ceea ce mi-ai spus scris atunci e un rahat. Probabil aveai intenţii bune, dar care nu au dat roade. Despre ce prietenie vorbeşti? Prietenia, cel puţin în opinia mea, se construieşte în luni de zile. Şi am putea să bifăm asta dacă am fi depăşit graniţa aia de amiciţie. Dar nu am depăşit-o. N-am vorbit niciodată despre ceva cu adevărat serios. Am fost şi sunt ferm convinsă că te cunosc şi nu te cunosc. Asta mă face să mă întreb ce naiba a fost în capul meu.

Probabil că ăsta e ultimul articol în care vorbesc despre tine. Cred că începe să-mi treacă. Şi e vina ta. Dacă a fost un fel de strategie, a mers ca unsă. E posibil să rămâi prin preajmă. Dar pentru mine... e deja ca şi cum nu ai mai fi.

15

Oficial, am 15 ani şi 7 zile. Neoficial, nu mă simt de parcă aş avea 15 ani şi 7 zile. Nu mă simt cu nimic mai bună, nu mă simt o variantă îmbunătăţită a Ralucăi de 14 ani şi 364 de zile. Probabil am depăşit entuziasmul copilăresc pe care îl aveam când se apropia ziua mea. Ceea ce e... dezamăgitor.

Vreau să vă mulţumesc tuturor, pentru că sunteţi nişte prieteni minunaţi, sunteţi mai buni decât aş fi sperat vreodată şi, sincer, m-aţi făcut să mă simt specială pentru câteva ore din viaţa mea. Nu spun asta ca să vă linguşesc, pentru că nu-mi stă în fire. O spun pentru că este adevărat, şi sunt perfect conştientă că nu am fost întotdeauna o prietenă prea bună, dar de dragul vostru s-ar putea să încerc să schimb asta.

Cred că aş putea să mulţumesc şi celor 6 miliarde de oameni care sunt pe Terra pentru că există. Mă în acea stare exaltată în care iubesc tot ceea ce mă înconjoară. Deşi, în starea mea... probabil s-ar cuveni opusul.

De fiecare dată când mă gândeam la felul în care aş reacţiona în situaţia asta, vedeam numai lacrimi, depresii, stare permanentă de angoasă. Acum, că sunt în situaţia asta... nu mă afectează. Surprinzător, dar nu sunt tristă, nu sunt supărată, nu sunt geloasă, nu sunt frustrată. Mai bine spus, nu mai sunt. O schimbare radicală de săptămâna trecută. Şi nu găsesc niciun motiv pentru care s-a petrecut schimbarea, pot numai să constat prezenţa ei.

Sunt.. incredibil de fericită. Euforică. E pentru prima dată într-o perioadă lungă de timp când mă simt aşa. Şi pentru asta îţi mulţumesc Ţie, care nu ai făcut nimic care să mă facă să mă simt aşa, dar totuşi mă simt aşa. Îţi mulţumesc pentru asta. Şi pentru multe altele, dar în principiu pentru asta.

[ Postul ăsta a fost scris acum patru-cinci zile, dar n-am avut timp să-l public până acum.]

My manic and I...

N-am niciun plan. Nu ştiu cum o să merg mai departe sau ce-o să fac mai departe. Mă simt... pustiită de tot şi de toate. Parcă am un gol pe dinăuntru şi nu ştiu cum să-l umplu.

În altă ordine de idei, am o mulţime de frustrări. Sunt o frustrată şi accept asta. M-am obişnuit cu temperamentul meu instabil şi cu toate capriciile mele. M-am obişnuit cu ideea că nu voi avea lucrurile după care tânjesc atât de mult şi în schimb voi rămâne cu nişte ''ceva''-uri inutile. Şi să nu uit că lumea îşi face o părere greşită despre mine şi e numai vina mea.

Toate ironiile făcute par că se întorc înapoi la mine, dar nu în forma iniţială. Dacă le-aş fi făcut din răutate, aş fi considerat că merit. Aşa, mă simt doar... o fraieră. Şi nu cred că o să mă schimb vreodată.

Presimt iar o depresie stupidă tip ''nobody loves me''. O să-mi impun depresia asta, ca să sufăr o perioadă bună de timp, iar apoi să mă trezesc la realitate, să îmi spun că am luat o decizie proastă şi să redevin eu cea sarcastică, nepăsătoare şi sigură pe ea ( mai bine spus, să maschez iar cât sunt de vulnerabilă ).

Nu-mi vine să cred că peste trei zile fac 15 ani.

... have no plans to move on. 

 

Leapşa muzicală II

Acum mult, mult timp am făcut Leapşa muzicală I. Cred că era timpul să fac şi o continuare, mai ales că în ultimele câteva luni mi-am îmbogăţit gusturile muzicale.

Day 1 – Your favourite song from a movie soundtrack

Prince – Purple rain

Day 2 – Your favourite cover

Nirvana – The man who sold the world

Day 3 – Your favourite song by an artist who is now dead

Jimi Hendrix - Voodoo child  

Day 4 – Your favourite song from the 1970’s

Queen – Bohemian Rhapsody

Day 5 – Your favourite song from the 1980’s

Guns N’Roses – Sweet child o’mine

Day 6 – Your favourite song from the 1990’s

Radiohead – Creep

Day 7 – Your favourite song from a Disney soundtrack

Phineas & Ferb - Bluse

Day 8 – Your favourite song from a girl group/band

Alina Manole – Luna pătrată

Day 9 – Your favourite song by a boy band/group

Red Hot Chili Peppers – Under the bridge

Day 10 – The first single you ever owned/downloaded

Ennio Morricone – Arena Concerto ( mai mult pentru tata ) ☻

Day 11 – The song with the best music video

Damien Rice – 9 Crimes

Day 12 – The perfect song for background music

Beethoven – Moonlight sonata

Day 13 – A song that inspires you

Leonard Cohen – Hallelujah ( prefer varianta lui Jeff Buckley :3 )

Day 14 – Your favourite piece of classical music

Mozart - Lacrimosa

Day 15 – A song that makes you feel embarassed

Michael Jackson – Man in the mirror

Day 16 – A song that reminds you of your school days

Nickelback - Photograph

Day 17 – A song that annoys you

Secondhand Serenade – Your call

Day 18 – A song that is under rated

Tori Amos - Winter

Day 19 – A song that is over rated

Aerosmith – Walk this way 

Day 20 – A song you’re always singing

Ray Charles – Hit the road Jack 

Day 21 – A song you love but reminds you of bad times

Rolling Stones – You can’t always get what you want

Day 22 – A song that you hated at first that you grew to like

Kelly Family – Fell in love with an alien

Day 23 – The best song to get the party started

AC/DC – Highway to hell

Day 24 – The best song to play while working

Fool’s Garden – Lemon tree

Day 25 – A song that changed your opinion of it’s artist

Judas Priest – Angel 

Day 26 – A song you’ve been meaning to buy/download but haven’t yet

The Pixies – Where is my mind

Day 27 – The last song you played/sung or listened to

Selah Sue- Mommy

Day 28 – The song you’d sing first on karaoke ( if you had to )

Depeche Mode – Enjoy the silence 

Day 29 – The best song to relax to

TV on the Radio - DLZ

Day 30 – The best song to wake up to

Regina Spektor - Hero

When doves cry

Mă scoţi din minţi. Rău de tot. Nu-mi aduc aminte ultima dată când am fost atât de irascibilă. Sufăr de mood swing, mulţumită ţie.

Cum, spuneam, mă scoţi din minţi în cel mai oribil mod posibil.

Şi totuşi...

Viaţa... cu Louie

Dacă mai era vreun dubiu că ''Viaţa cu Louie'' este desenul meu animat preferat, îl înlătur acum.

De fapt, mai corect, s-ar numi Viaţa cu Andy, pentru că Andy a fost şi rămâne my all time favourite. Are de departe cele mai bune glume. Pe lângă el, geniul comic al lui Louie păleşte. Şi acum îmi aduc aminte cât de extaziată eram în fiecare zi când începea Viaţa cu Louie. Acum, mi-a cam dispărut entuziasmul specific copilăriei. And that’s a shame.

Acum mai mult timp am făcut, just for fun, un top 10 cu fragmentele mele preferate. Şi, cum mă aflu într-o criză de inspiraţie pentru alte subiecte, le postez acum.

10.Link ( bărbatul orb ): Câinele ăsta a încercat să mă muşte.
Andy: Ce, eşti orb? Ţi-a salvat viaţa!

9. [ vorbind despre tractor ]
Andy: Priveşte, fiule: tractorul John Doe XR-2350. Şi ştiu totul despre el. Hai, poţi să mă întrebi orice vrei!
Louie: Ce e...
Andy: Acest tractor are 360 de cai putere, 12 supape şi un motor cu 6 cilindri care mănâncă nori! Poate alerga pe un câmp cu fân mai repede decât o tornadă din Kansas. Hai, mai pune-mi o întrebare! Spune! Te ascult.
Louie: Bine. Câte...
Andy: Această maşină are un buton special: la o simplă apăsare, o singură apăsare, motorul e pus în funcţiune şi eşti gata de plecare. Nu mă mai menaja.
Louie: Cât cântăreşte?
Andy: Mă bucur că ai întrebat. Motorul acesta cântăreşte... păi, cântăreşte enorm, de unde vrei să ştiu? Întinde-te pe jos şi trec peste tine, poate îmi spui chiar tu!

8. [ La restaurantul chinezesc ] Andy ( către chelner ): 3 dolari pentru puiul cu bambus? Ce faci, ni-l bagi tu în gură?

7. [ Louie, citind Shakespeare ]
Louie: Ce lucru fără de asemănare este omul! Ce nobil!
Andy: Că veni vorba de lucru, vii să-mi dai o mână de ajutor?
Louie: Mâine, mâine şi iar mâine...
Andy: Nu mâine, astăzi!
Louie: A duşmanilor năvală să aştepte! Acum prezentul grabnic cere rezolvare!
Andy: Mi-a fost mai uşor să pricep germana în Salermo...

6. Aura: Andy, va trebui să alegi: ori familia, ori albinele.
[ după câteva secunde ]
Andy: Pot să mă mai gândesc?

5. Andy: Am trecut prin multe.
Louie: Cine? Noi doi, tată?
Andy: Nu tuuuuu! Ramblerul...

4. Louie: Tată, unde ţi-e inima?
Andy: La omul de tinichea.

3. [ Pregătind tortul surpriză de ziua lui Andy ]
Aura: Gata. 1, 2, 3...
Louie şi Tommy: Mulţi ani trăiască...
Andy ( trezindu-se ): Aaaaa, foc în casăăăă! ( aruncă tortul pe perete )
Louie: Tată, era tortul tău!
Aura: Era o surpriză.
Andy: Da? Ca şi la Pearl Harbour. Păi, eh, intenţia contează. Mersi, Louie. Du-te şi adu-mi puţin tort de pe perete.

2. [ În mijlocul inundaţiilor ]
Andy: Hei, Jensen, ce faci pe acoperiş?
Jensen: Stăm şi noi la soare.
Andy: Veniţi la noi! Jensen: Nu prea cred. E bine aici.
Andy: Cum?! Plouă. Jensen: Nu, nu. Rămânem aici. Cred că se înseninează.
[ Tună şi fulgeră ]
Andy: E strigător la cer, Jensen! Nu se înseninează, e potop! N-ai citit Biblia? Mai întâi a fost pământul, apoi apa...

1. [ despre Rambler ]
Andy: Şi, din curiozitate, spune-mi, cam cât oferea pe frumuseţea asta de maşină?
Louie: 5000 de dolari.
Andy: Cum?! 5000 de dolari...
Louie: Dar tata, iubeşti masina asta!
Andy: Şi pe mama ta o iubesc, dar pentru 5000...

Şi, fără niciun fel de legătură:

Cântă-mi povestea

Depression. Phase One.

fericire, eşti ca spuma mării.
te visez mereu, dar nu ştiu cine eşti.
am auzit de tine doar în poveşti..      

[ versuri luate de pe blogul Anacuzie ]

Portretul lui Dorian Gray ( Quotes )

- O, nu aş putea să-ţi explic. Atunci când îmi place cineva atât de mult, nu îi dezvălui niciodată numele. E ca şi cum aş renunţa la o parte din fiinţa lui.

- Harry, spuse Basil Hallward, privindu-l drept în faţă, fiecare potret care este pictat cu simţire este un portret al artistului, nu al modelului. Modelul nu este decât un accident, o oprtunitate. Nu el este cel dezvăluit de către pictor, ci mai degrabă pictorul este cel care, pe pânza pictată, se dezvăluie pe sine însuşi. Motivul pentru care refuz să expun acest tablou este că mi-e teamă să nu fi dezvăluit în el secretul propriului meu suflet.

Eu ştiu să fac diferenţa între oameni. Îmi aleg prietenii după înfăţişarea lor fizică plăcută, cunoştinţele după caracterul lor de valoare şi duşmanii după valoarea lor intelectuală. Niciun om nu poate fi destul de atent în alegerea duşmanilor săi. Eu nu am niciun duşman care să fie prost. Cu toţii sunt oameni de o mare forţă intelectuală şi, drept urmare, mă apreciază cu toţii. Este oare asta o dovadă de orgoliu din partea mea? Eu zic că este.

- Atunci de ce refuzi să-i expui potretul? întrebă lordul Henry.

- Pentru că, fără să intenţionez, am exprimat prin intermediul lui o oarecare ciudată idolatrie artistică despre care, bineînţeles, nu m-am deranjat niciodată să-i vorbesc.          Nu ştie nimic despre asta. Şi nici nu va şti vreodată. Dar oamenii ar putea bănui, iar eu nu vreau să-mi dezgolesc sufletul în faţa ochilor lor superficiali şi iscoditori. Inima mea nu va fi niciodată pusă sub microscopul lor. Este prea mult din mine în acel tablou, Harry, prea mult din mine!

În ziua de azi, oamenii ştiu cât costă orice, dar nu cunosc valoarea lucrurilor.

Daca această fată poate anima sufletele celor care au trăit fără să aibă suflet, dacă poate aprinde sentimentul frumuseţii în oameni ale căror vieţi sunt sordide şi urâte, dacă-i poate dezbăra de egoism şi le poate aduce lacrimi în ochi pentru nişte amărăciuni care nu le aparţin, merită adoraţia ta, merită adoraţia întregii lumi.

În seara asta, pentru prima oară, am devenit conştientă că Romeo e hidos, bătrân şi sulemenit, că lumina lunii din livadă e falsă, că decorurile sunt vulgare şi cuvintele pe care trebuia să le rostesc nu sunt adevărate, nu sunt cuvintele mele şi nu sunt ceea ce vreau eu să spun. Tu mi-ai adus ceva mai înalt, un lucru pe care orice altă artă nu poate decât să-l oglindească. Tu m-ai făcut să înţeleg ce este dragostea cu adevărat.

Dar tabloul? Ce mai avea de spus în privinţa asta? Deţinea secretul vieţii sale şi îi spunea povestea. Îl învăţase să-şi iubească propria frumuseţe. Oare îl va învăţa să-şi urască şi propriul suflet? Oare îl va mai privi vreodată?

- Fiecare dintre noi are raiul şi iadul în el, Basil, strigă Dorian cu un gest sălbatic de disperare.

Te-am venerat prea mult. Acum sunt pedepsit. Tu te-ai venerat prea mult. Amândoi suntem pedepsiţi.

Câteodată, lucrurile moarte mai zăbovesc pe lumea asta.

- Am să scriu în jurnal în seara asta.

- Ce anume?

- Că un copil care s-a ars iubeşte focul.

La ce-i foloseşte unui om să câştige întreaga lume, dacă îşi pierde propriul suflet?

Dacă tot vorbeam despre imposibil...

... încă nu s-a întâmplat.

E ciudat ce turnură pot lua lucrurile în doar patru zile. Şi este ciudat felul în care lucrurile se întorc la normal în doar două ore.

M-am înşelat. Ego-ul meu, în disperarea lui, a lovit din nou. Nu mi-am dat seama, am crezut că de data aceasta va fi altfel, dar am greşit. Alarmă falsă. Când mi-am dat seama, am avut o senzaţie de déjà vu. Şi nu o senzaţie plăcută de déjà vu.

Şi adevărul e că...e mai bine că s-a întâmplat aşa. Pentru că, în cazul în care nu m-aş fi înşelat, aş fi sfârşit cu inima frântă. De fapt, am avut inima frântă. Timp de... două ore şi zece minute. Am simţit nevoia acută de a vărsa lacrimi, poate şi pentru că nu am mai făcut-o de ceva timp. Şi apoi, ca printr-un declic, s-a dus. Nu mi-a mai păsat. Am avut o revelaţie. Cum ar fi spus Antonia, revelaţia ''Mi se rupe'' ( deşi nu are ce să mi se rupă ).

E mai bine că n-ai aflat ( sunt destul de sigură că nu ai aflat ). Nu ştiu dacă ţi-ar fi păsat prea mult, dar poate că te-am scutit de sentimentul penibil de jenă pe care cred că l-ai fi avut. Şi dacă ''sentimentul'' ( nu ştiu cum să îl numesc altfel ) ar fi fost reciproc... Mai bine că nu a fost. Meriţi ceva mai mult decât o persoană capricioasă şi irecuperabilă, care deşi ar fi vrut să-ţi dea o lună pătrată probabil ar fi făcut vreo tâmpenie şi te-ar fi rănit ( a mai făcut ea asta, cândva, undeva, altcuiva...). Îţi urez toată fericirea din lume şi sper să găseşti pe cineva care să te facă să te simţi iubit cu adevărat. Meriţi asta.

[ C., îmi pare rău că ţi-am ruinat entuziasmul. Dar vei găsi tu o altă direcţie în care să-l canalizezi. ☻]

Eu rămân la statutul meu de persoană celibatară, cu un ego imprevizibil şi niciodată îndrăgostită.

Imposibil

Imposibilul ... cred că tocmai s-a întâmplat.

Şi nu sunt sigură de nimic. Sunt confuză. Prea confuză. Nu mai reuşesc să gândesc cât de cât la rece şi asta mă sperie. Sunt atât de nesigură şi ... mă simt pierdută. Şi nu ştiu cum să găsesc drumul spre ... casa mea? Sau casa ta? Măcar vreau să ajung acasă?

Eşti un bou. Şi aş vrea să te detest, dar nu pot. Evident că nu pot. De fapt, nu e deloc evident, aş putea să fac asta, dar nu pot. Sau poate că nu vreau. Mă crezi că nici măcar nu ştiu? Nu ştiu ce să cred. Nu ştiu ce să fac. Şi ţie nu-ţi pasă. Mai bine că nu-ţi pasă. Sau poate că ţi-ar păsa, dacă ai ştii. Dar nu cred că o să-ţi spun vreodată.

Te iubesc. Nu te iubesc. Te iubesc. Nu te iubesc. Te plac. Nu te plac. Nu ştiu pe care dintre cuvintele astea să le tai.

Tot ce ştiu e că nu ştiu nimic.

P. S. : Tăiaţi S-ul.