Dacă tot vorbeam despre imposibil...

... încă nu s-a întâmplat.

E ciudat ce turnură pot lua lucrurile în doar patru zile. Şi este ciudat felul în care lucrurile se întorc la normal în doar două ore.

M-am înşelat. Ego-ul meu, în disperarea lui, a lovit din nou. Nu mi-am dat seama, am crezut că de data aceasta va fi altfel, dar am greşit. Alarmă falsă. Când mi-am dat seama, am avut o senzaţie de déjà vu. Şi nu o senzaţie plăcută de déjà vu.

Şi adevărul e că...e mai bine că s-a întâmplat aşa. Pentru că, în cazul în care nu m-aş fi înşelat, aş fi sfârşit cu inima frântă. De fapt, am avut inima frântă. Timp de... două ore şi zece minute. Am simţit nevoia acută de a vărsa lacrimi, poate şi pentru că nu am mai făcut-o de ceva timp. Şi apoi, ca printr-un declic, s-a dus. Nu mi-a mai păsat. Am avut o revelaţie. Cum ar fi spus Antonia, revelaţia ''Mi se rupe'' ( deşi nu are ce să mi se rupă ).

E mai bine că n-ai aflat ( sunt destul de sigură că nu ai aflat ). Nu ştiu dacă ţi-ar fi păsat prea mult, dar poate că te-am scutit de sentimentul penibil de jenă pe care cred că l-ai fi avut. Şi dacă ''sentimentul'' ( nu ştiu cum să îl numesc altfel ) ar fi fost reciproc... Mai bine că nu a fost. Meriţi ceva mai mult decât o persoană capricioasă şi irecuperabilă, care deşi ar fi vrut să-ţi dea o lună pătrată probabil ar fi făcut vreo tâmpenie şi te-ar fi rănit ( a mai făcut ea asta, cândva, undeva, altcuiva...). Îţi urez toată fericirea din lume şi sper să găseşti pe cineva care să te facă să te simţi iubit cu adevărat. Meriţi asta.

[ C., îmi pare rău că ţi-am ruinat entuziasmul. Dar vei găsi tu o altă direcţie în care să-l canalizezi. ☻]

Eu rămân la statutul meu de persoană celibatară, cu un ego imprevizibil şi niciodată îndrăgostită.

I heard there was a secret chord...

... that David played and it pleased The Lord.

Aştept să vină ploile. Aştept. Aştept. Am căutat ploi în mine, dar am descoperit că sunt secată. Poate am vreun izvor cristalin ascuns între cei doi ventriculi sau cele două atrii, dar, până acum, ascuns a rămas. Şi aştept un semn misterios, sau o întâmplare ciudată, care să aducă ploile. Poate o fluturare a mâinii sau o învârtire a bastonului magic...

But you don’t really care for music, do you?

Let me out

M-am săturat să tânjesc după lucruri pe care nu le-am avut, nu le am şi probabil nu le voi avea prea curând. M-am săturat să visez la cai verzi pe pereţi în timp ce restul lumii se ocupă de lucruri palpabile, reale. M-am săturat să sper că o să se schimbe ceva.

Se spune că speranţa moare ultima. Ei bine, dacă a mea nu moare de la sine, o s-o ucid chiar eu. Prefer o moarte rapidă uneia lente şi dureroase. Pentru că asta îmi face şi mie speranţa de, cât?, trei ani de zile : mă omoară. Lent, uşor, aproape pe nesimţite, ca o boală. Şi dacă faptul că renunţ la ea mă ajută, am de gând să încerc şi asta. Am de gând să încerc orice ca să fac durerea să se oprească.

Aşadar, o, tu, speranţă ce sălăsluieşti undeva în corpul meu, sau, mai bine spus, în tot corpul meu, te rog să dispari. Să mă laşi în pace. Să mă laşi afară. Te rog să pleci. Sunt în stare să mă rănesc pe mine însămi ca să te fac să pleci. De ce? Pentru că te urăsc. Şi, nu ştiu cum, am senzaţia că şi tu mă urăşti. Poate îţi baţi joc de mine. Poate nu. Şi poate că într-o zi o să te accept înapoi. Dar nu prea curând. Cel puţin...nu azi.

Fuck you, fuck you, fuck you
And all we've been through
I said leave it, leave it, leave it
It's nothing to you
And if you hate me, hate me, hate me
Then hate me so good that you can let me out
Let me out, let me out, let me out,
Hell when you're around...

( Damien Rice – Rootless tree )

This could only happen to...Guess who. Me.

Încă unul din momentele acelea când nu pot să-mi adun gândurile. Asta pentru că mă gândesc la prea multe lucruri şi o idee atrage după sine o alta şi eu devin mai mult un fel de carcasă în care se conservă, vin şi pleacă gânduri.

Răceala îmi dă bătăi de cap. Ca să-mi arate că mă place, îmi oferă o scuză pe care o voi folosi atunci când o voi da în bară la olimpiadă. O să pot să spun că răceala a fost de vină, că am fost lipsită de inspiraţie, extenuată, mă durea capul, dar eu şi mica mea prietenă, Conştiinţa, vom şti amândouă că nu e aşa. Va dura ceva timp până să o împac, dar, eh, riscurile meseriei.

Întrebarea de 100 de puncte : de ce sunt aşa de piatră?

De ce am impresia că viaţa trece pe lângă mine şi eu nu fac nimic ca s-o opresc? Parcă aş fi un spectator la circ, care priveşte cum acrobaţii şi dresorii îşi fac numărul. Dar nu râd, nu aplaud, nu critic, nu încurajez. Stau pur şi simplu acolo, ocupând un scaun, un scaun care ar putea fi oferit cuiva care ar striga, ar urla, ar aplauda din toată inima lui de parcă ar fi ultimul lucru pe care l-ar face. Parcă toţi oamenii, toţi, toţi, trec pe lângă mine, îşi continuă viaţa, merg mai departe, numai eu sunt prinsă într-un moment static.

O să mă duc să mă uit la CSI : New York. O să beau o ciocolată caldă şi o să îmi arunc o privire pe câteva cărţi. O să fiu fericită, normală, într-o stare de euforie şi de extaz spiritual.

Aşa se încheie un articol pe blog: cu o minciună foarte veridică. E şi drăguţă, pe deasupra.