This could only happen to...Guess who. Me.

Încă unul din momentele acelea când nu pot să-mi adun gândurile. Asta pentru că mă gândesc la prea multe lucruri şi o idee atrage după sine o alta şi eu devin mai mult un fel de carcasă în care se conservă, vin şi pleacă gânduri.

Răceala îmi dă bătăi de cap. Ca să-mi arate că mă place, îmi oferă o scuză pe care o voi folosi atunci când o voi da în bară la olimpiadă. O să pot să spun că răceala a fost de vină, că am fost lipsită de inspiraţie, extenuată, mă durea capul, dar eu şi mica mea prietenă, Conştiinţa, vom şti amândouă că nu e aşa. Va dura ceva timp până să o împac, dar, eh, riscurile meseriei.

Întrebarea de 100 de puncte : de ce sunt aşa de piatră?

De ce am impresia că viaţa trece pe lângă mine şi eu nu fac nimic ca s-o opresc? Parcă aş fi un spectator la circ, care priveşte cum acrobaţii şi dresorii îşi fac numărul. Dar nu râd, nu aplaud, nu critic, nu încurajez. Stau pur şi simplu acolo, ocupând un scaun, un scaun care ar putea fi oferit cuiva care ar striga, ar urla, ar aplauda din toată inima lui de parcă ar fi ultimul lucru pe care l-ar face. Parcă toţi oamenii, toţi, toţi, trec pe lângă mine, îşi continuă viaţa, merg mai departe, numai eu sunt prinsă într-un moment static.

O să mă duc să mă uit la CSI : New York. O să beau o ciocolată caldă şi o să îmi arunc o privire pe câteva cărţi. O să fiu fericită, normală, într-o stare de euforie şi de extaz spiritual.

Aşa se încheie un articol pe blog: cu o minciună foarte veridică. E şi drăguţă, pe deasupra.