E vina mea. Dar...

În ultimii trei ani, trăiesc un paradox. Mă plâng de singurătate şi îi acuz pe toţi pentru că nu le pasă de mine. Şi, în acelaşi timp, sunt introvertită. Sunt tăcută, timidă şi nu las pe nimeni să treacă prin armura mea de invizibilitate.

Atunci, de ce mă mai plâng atât? De ce sunt atât de revoltată când, poate, din vina mea mă simt singură? Îi acuz pe toţi şi, totuşi, nu las pe nimeni să se apropie. Acum, descoperind adevărul, îmi dau seama că este posibil ca eu să fiu cea responsabilă pentru singurătatea mea. Ironic, nu? În alte condiţii, mi-aş fi râs în faţă. În aceste condiţii... Nu pot decât să constat amarul adevăr şi să-l înghit cu tot cu coajă.

Şi totuşi... Haideţi, recunoaşteţi. Câtora dintre voi le-a păsat cu adevărat? Câţi dintre voi chiar aţi vrut să mă cunoaşteţi? Câţi dintre voi aţi mirosit că e ceva putred la mijloc în timiditatea şi în superficialitatea mea simulată? Sincer. V-aţi mulţumit cu ce aţi văzut. Ochii voştri s-au mulţumit cu aparenţele şi nu au căutat nimic mai departe. Şi de ce să fiu ipocrită şi să nu recunosc că poate şi eu am făcut asta? Poate şi eu m-am mulţumit doar văzând o faţă drăguţă sau mai puţin drăguţă. Poate nu am căutat interiorul. Poate pentru că nu mi-a păsat. Şi ştiu că, poate, nici vouă nu v-a păsat. De aceea, nu vă acuz şi vă acuz. Sunt o persoană paradoxală cu dorinţe şi sentimente paradoxale, probabil va trebui să vă împăcaţi cu asta.

Aşadar, recunosc. E vina mea. Sunt propria mea victimă. Tăiaţi-mi capul. Dar... e şi vina voastră. Şi dacă v-aţi simţit vreodată singuri din aceeaşi cauză ca şi mine... E şi vina mea. Îmi pare rău.