Cut.

Aham. Bine. Tu, Gilda Radner, probabil ai dreptate, doar că Raluca aici de faţă e într-o stare care nu-i permite să te citească şi să spună ‘’Wow, câtă dreptate are femeia asta!’’.

Sunt obosită. Mă simt foarte prost şi nu ştiu ce am. Când am plecat de la şcoală, mă simţeam bine, eram fericită, şi acum mă simt goală pe dinăuntru. Pustie, obosită, singură. Şi nu sunt în stare să-l comentez pe Faulkner. Nu, nu pe Faulkner, pentru că acolo am multe de spus şi trebuie să amân pentru a mia oară recenzia. Ca să nu mai menţionez că mă sperie Memento mori. Memento mori.

Memento mori.
Chiar nu există şi pentru mine chestia aia? Chiar nu e rândul meu să fiu şi eu fericită? Sunt chiar atât de nenorocită şi de parşivă încât să merit să mă simt aşa prost? Sau destinul meu e în aşa fel făcut încât e 80% singurătate şi 20% fericire?

Nu. Mai. Ştiu. Nimic. Mă simt obosită, terminată. Nici nu ştiu cum o să-mi revin. Sper numai să reuşesc asta până la BC.

La naiba cu Adam şi Eva! Cu dragostea lor regăsită în şapte vieţi!

Mă simt amăgită. Atât de amăgită. Dar nu în mod conştient, nu. Ci, pur şi simplu, inconştient, drăguţ, calm. Atât de amăgită…
Of, dragule.