Seriously, now?

After twelve years of therapy my psychiatrist said something that brought tears to my eyes. He said : "No hablo ingles."

If love is blind, why is lingerie so popular?

Son, if you really want something in this life, you have to work for it. Now quiet! They're about to announce the lottery numbers. - Homer Simpson

An orgasm a day keeps the doctor away. - Mae West

Don't worry. Being eaten by a crocodile is just like going to sleep. In a giant blender. - Homer Simpson

He may look like an idiot and talk like an idiot but don't let that fool you. He really is an idiot. - Groucho Marx

I am free of all prejudices. I hate everyone equally. - W.C. Fields

In 1969 I gave up women and alcohol and it was the worst 20 minutes of my life. - George Best

My wife Mary and I have been married for forty-seven years and not once have we had an argument serious enough to consider divorce; murder, yes, but divorce, never. - Jack Benny

O nouă zi, o nouă schimbare în sistemul educaţional. De ce? Pentru că aşa îl freacă pe domnul ministru Funeriu.

Unii oameni se trezesc dimineaţa şi spun ,,Hei, azi va fi o zi grozavă!’’. Domnul ministru Funeriu este printre aceşti oameni, el trezindu-se dimineaţa şi spunând : ,,Hei, azi va fi o zi groaznică pentru sistemul educaţional românesc! Oare ce schimbări să mai fac eu prin şcoli şi licee ca să-i masacrez pe sărmanii elevi? Se pun ei cu mine? Lasă, să vezi ce le fac eu la proştii ăştia!’’

Unii oameni au şi pitici pe creier. Tind să cred că ministrul educaţiei este unul dintre ei.

Să mă pice cineva cu ceară în cap, să mă lege de un tractor şi să mă târască prin întreaga câmpie a Bărăganului dacă ştiu de ce se fac atâtea schimbări în educaţie ACUM. Nu se pune problema că nu ar trebui să se facă schimbări, ci felul în care se fac schimbări. Faptul că ele se fac prea repede şi uneori chiar ilogic e evident chiar şi pentru cel mai idiot român. Parcă am vrea să construim Roma în cinci zile. Nici măcar nu mai ştii ce trebuie să faci ca să intri la liceu/facultate, ce examene trebuie să dai, în ce măsură contează media claselor anterioare şi în ce măsură contează examenul ( 50-50 parcă ). Şi să nu uităm de reintroducerea probei orale la Bac. Dar aici nu mă bag, cei din clasa a 12-a ştiu mai bine.

Poate exagerez şi poate că am eu ceva cu Funeriu, da’ eu, personal, n-am prea auzit să fie lăudat pentru reformele sale. De fapt, cel mai probabil eu exagerez şi eu am ceva cu Funeriu. Dar nici el nu e prea bun la ceea ce face.

( Şi vrea să scurteze vacanţa de vară! Cum, mă, să scurtezi vacanţa de vară?! Eşti nebun?! E cea mai faină perioadă a anului. E mare, e soare, sunt băieţi... ♥)

Am şi câteva argumente serioase împotriva lui Funeriu, dar pe care mi-e prea lene să le scriu. ( Lenea este o BOALĂ, declarată de către mine. Dacă lenea ar durea, aş fi la terapie intensivă sau la spitalul 9, legată de pat datorită durerilor atroce).

Vă rog, ignoraţi ce este scris între paranteze.
Am spus asta abia la sfârşit. Ironic, nu?

Goodbye.

Glume interne part. 2

Mă plictisesc de moarte. Atunci când mă plictisesc de moarte, fac un articol cu prea-minunatele perle de clasa a 8-a. Aşa, ca să-mi mai treacă ,,euforia’’.

*Franceză*

[ În clasă e gălăgie. Profa’ se întoarce cu faţa la clasă şi se încruntă. ]
Crina : Dacă ar fi la un concurs de grimasă, ar câştiga locul I.

Profa’ : Hei, tu!
X : Cine, eu??
Profa’ : Nu, Papa de la Roma!
Eu : Papa e la Vatican...

Profa’ : Deci faceţi o compunere şi ea o să apară în revista şcolii.
Elevi : Da, doamna, poate apare.
Profa’ : Nu că poate apare, poate!

X : Spune primele două cuvinte care-ţi trec prin cap.
Y : Eşti prost!

Profa’ : Voi m-aţi supărat, deci nu vorbesc cu voi!
Elevi : Vorbiţi singură...

Profa’ : Alexandra, eu sunt aiciiiii!
Alexandra : Da, şi eu sunt aici. Ce coincidenţă, nu?

*Română*

Profa’ : Faceţi o compunere în care să vă exprimaţi opinia despre galeria Romaniei, în formă de măr verde, de la Expo Shanghai 2010.
Antonia : Aa, nu, frate, iar porcărie din’aia.
Alexandra : Şi ce voiai, o compunere SF?
Crina : Da, sigur - ,,Mărul a luat-o razna’’ !

Alexandra : Nu e specificat, e nespecificat!

*Fizică*

Prof’ : Deci ridicati 2 degete, copii! Nu 3, nu 4, nu 2801, doar 2.

*Istorie*

Profa’ : El a intervenit în Moldova, unde era domn Dan II.
X : Ce s-a întâmplat cu Dan I?
Y : *_*

[ După testul iniţial de clasa a 8-a ]
X : Stalin, Stalin... Ce dracu’ a făcut Stalin?

*Pauză*

[ Crina se curentase când voia să scoată televizorul din priză, în timp ce Shakira cânta She wolf pe VH1. La şcoală, îmi povesteşte. Începem să râdem. ]
Crina : Şi ştii care a fost faza?
Eu ( printre hohote de râs ) : Ah?
Crina ( după câteva secunde de gândire ) : Aa, stai, de fapt asta a fost faza...
[ 20 de minute de râs isteric. ]

X : Tu eşti Dumitru Raluca?
Eu : Mda.
X : Bravo.
Eu : o.O Okeeeiiiii. [ Oare de ce tocmai am fost felicitată pentru că numele meu este Dumitru Raluca? ]
Y : Stă în faţa ta la simulările de teste naţionale.
Eu : A, acum se explică. [ Abstraaact. ]

Crina : Sună telefoanele...
Antonia : ...ca dracii...
Crina : ... şi cad milioanele...
Eu : Curg, nu cad.
Antonia : Ba nu, vin.
Crina : Ba nuuuuuuuu!

Hachikō : Povestea unui câine

Eh, uite că am reuşit să strecor un articol de blog în programul meu. M-am stresat mai puţin pentru simulări decât mă aşteptam. Sau, mai bine zis, am fost mai nepăsătoare şi mai leneşă decât ar fi trebuit. Dar dezbaterea asupra caracterului meu o lăsăm pe altă dată.

Am vrut să vorbesc despre Hachiko, pentru că eu am o slăbiciune pentru câini şi, de când ambii mei companioni au murit, am devenit foarte sensibilă la poveştile cu sau despre animale. Aşa că atunci când am aflat povestea lui Hachiko, am ştiut că voi scrie despre asta, pentru că m-ar ajuta pe mine însămi. Emoţional, evident.

Hachiko este un câine din rasa Akita Inu ( pentru care am dezvoltat o slăbiciune, asemenea cazului cu bichon şi chow-chow ), născut pe 10 noiembrie 1923 în Japonia. În 1924, Hidesaburō Ueno, un profesor al Universităţii din Tokyo, l-a adoptat pe Hachiko. În timpul vieţii stăpânului său, Hachiko l-a întâmpinat în fiecare zi în gara Shibuya, când se întorcea de la Universitate. Au continuat rutina zilnică până în mai 1925, când profesorul Ueno nu s-a mai întors, deoarece murise în urma unei hemoragii cerebrale.

După moartea stăpânului său, Hachiko a fost dat, dar acesta a continuat să scape şi să se întoarcă la vechea sa locuinţă. Când a realizat că profesorul Ueno nu mai locuia acolo, Hachiko a continuat să meargă zilnic, timp de nouă ani, în gara Shibuya, aşteptându-şi stăpânul să se întoarcă acasă.

Pe 8 martie 1935, Hachiko a fost găsit mort pe străzile din Shibuya. Se pare că avea cancer în faza terminală şi infecţie cu filaria. Draga mea Lassie a avut cancer la plămâni, unul dintre motivele pentru care m-a emoţionat Hachiko.

Hachiko a devenit curând cunoscut pentru loialitatea sa, în gara Shibuya fiind adusă o statuie de bronz, care există şi astăzi acolo, deşi refăcută după Al Doilea Război Mondial. În memoria lui Hachiko, anual se desfăşoară o ceremonie la Shibuya, unde sute de iubitori de câini îi onorează memoria.

Oricât de penibil, superficial, pierdere de timp ar însemna să vorbesc despre un câine care a murit acum 80 de ani, într-o ţară la mii de kilometri distanţă, am vrut din tot sufletul să fac asta. Poate că în mod normal, povestea lui Hachiko nu m-ar fi atins prea mult. Dar când un animal cu care ai crescut, pe care îl ştii de când aveai patru-cinci ani, moare subit, te afectează puţin. Ah, nici măcar nu ştiu de ce mai vorbesc despre asta, sunt aşa o plângăcioasă.

Trebuie neapărat să port o discuţie cu mine însămi. În care să-mi exprim furia faţă de felul în care mă port şi în care gândesc. Ar trebui să fiu mai puţin înţepată, plângăcioasă, enervantă, sensibilă.

''Nu dispreţui sensibilitatea nimănui, sensibilitatea fiecăruia este propriul său geniu.''

Aham. Bine. Cum spui tu.

Presimt că...

... nu voi mai scrie prea des pe blog în următoarea perioadă, pentru că am simulările de teste naţionale, trei teze, două proiecte de făcut, plus teme, meditaţii şi teme la meditaţii. Nu sunt prea sigură nici dacă o să termin ''Invitaţia la vals'' până la BC, deşi eu sper să da.

Am cam absentat de pe blog în ultima perioadă, din diverse motive, de la lene până la lipsa unui subiect pe care să-l aprofundez şi să scriu despre el. Mă cam îndepărtez de ideea mea de ,, blog cugetător’’ şi nu-mi prea convine asta. O să încerc, în puţinul timp rămas liber, să mă reîntorc la felul în care voiam să fac blogul ăsta. Ca nu cumva să-mi pierd fanii. Adică cititorii, scuzaţi. ☻

Las melodia asta superbă de la Snow Patrol.

Smells like teen spirit

Această mare e acoperită de adolescenţi
care învaţă mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu braţul de curenţi,
mai sprijinindu-se de-o rază ţeapănă, de soare.
Eu stau pe plaja-ntinsă tăiată-n unghi perfect
şi îi contemplu ca la o debarcare.
O flotă infinită de yole. Şi aştept
un pas greşit să văd, sau o alunecare
măcar pân' la genunchi în valul diafan
sunând sub lenta lor înaintare.
Dar ei sunt zvelţi şi calmi, şi simultan
au şi deprins să meargă pe valuri, în picioare.

( Adolescenţi pe mare - Nichita Stănescu )

Adolescenţa mă omoară, literalmente vorbind.

Crize de personalitate zilnic. Am senzaţia că în fiecare zi fac ceva diferit de modul în care l-aş fi făcut ziua trecută. Nu mă refer la modul în care fiecare om evoluează în fiecare clipă a vieţii sale, ci la modul în care mă simt diferit. Parcă nu mă mai recunosc şi nu ştiu unde să mă caut.

- Unde este Raluca de ieri? întreabă Raluca de azi.
- Unde vei fi şi tu mâine, răspunde Raluca de mâine.

Noi, oamenii, avem mai multe faţete? Părţi diferite ale aceluiaşi suflet, privit din mai multe perspective, poate, cu o nouă viziune şi cu alţi ochi în fiecare zi? Sau avem o singură faţă, una singură, cu multe, multe măşti pe care le dăm jos în cele din urmă, numai ca să le schimbăm cu altele?

Ne arătăm vreodată sufletul, exact aşa cum este, dezbrăcat de toate jocurile actoriceşti şi de teatrul ieftin de stradă, sau tocmai felul în care minţim despre noi înşine ne arată pe noi?

'' O mască ne spune mai multe decât o faţă. ''

Delirez deja, probabil. Uneori, sunt nevoită să-mi stăpânesc impulsul de a cere cuiva o cămaşă de forţă, pentru că ţin prea mult la libertatea mea, deşi uneori fug de consecinţele ei. Uneori. Doar uneori.

Ştie cineva vreun magazin care vinde măşti? Aş vrea tare mult să-i fac o vizită.

''Ce-i cu sarcofagul?''

M-am întors aseară târziu de la Ploieşti. În curând, ni s-a luat lumina pentru o juma’ de oră. Tocmai când prevedeam o baie cu spumă la lumina lumânărilor, a revenit lumina şi mi-era mult prea somn şi mult prea lene ca să mă duc să sting lumina în baie.


Am luat menţiuneeeeeeeee!
Visul meu s-a împlinit şi a fost chiar mai mult decât m-am aşteptat. Am ieşit a 12-a pe ţară. Locul 12 din 60. Când am văzut listele, mi-a picat faţa. Eu? A 7-a ca punctaj? Media de 113,5 din 120? Uau. Uau. Uau din nou.


Bineînţeles că seara rezultatelor a fost plină de emoţii şi de stres. Am ieşit de vreo cinci ori afară la câte-o alarmă falsă. Maria făcea farse şi striga tuturor că am luat toate locul I. Îmi aduc aminte că a ţipat cineva pe hol şi am fugit toate afară din cameră, dar rezultatele nu veniseră încă. Atunci când s-au afişat, bineînţeles că a fost buluc şi toată lumea avea atitudinea de ''Şo pe liste!''. Bineînţeles că nu toată lumea a fost fericită de rezultate, buttttt you can’t always get what you want. That doesn’t mean that you’ll never ever get what you want or that you’re not good at what you do. ☺


N-am mai râs de o groază de timp aşa de mult şi cred că aveam nevoie : Stresul s-a risipit în fiecare seară târziu, când jucam Killer, predă-te! şi Mafia şi era nevoie să ne uităm pur şi simplu unele la altele ca să izbucnim în râs. O să pun aici, asemenea Mariei, toate glumele noastre interne :


-> Liceul Toma Săculescu unde este?
-> << Doamna cu eşarfa >>
-> În săptămâna mare, iertaţi-mă...
-> Rânduri de semafoare *numai nenea poliţistu’ ştie ce or fi alea rânduri de semafoare. Poate intersecţii. Hm...*
-> Intersecţii foarte mare.
-> Împart şerveţele, împart bucurie!
-> - Maria, uită-te şi tu ce bunăciune e tipul ăla! E aşa frumooooossssss....
- Cred că o să-ţi spun Hormonel de acum înainte. Raluca dragă, noi vedem în fiecare din ei un concurent pentru premiu.
- Da, aşa e. Si noi nu colaborăm cu inamicul...
- Corect.
- ... decât după concurs.
-> Totul e rezolvabil prin tine.
-> Foarte belea.
-> Nu-mi place aici, că n-am nici baie şi nici televizor în cameră. Mă plictisesc şi vreau acasăăă! *repetaţi asta de douăzeci de ori*
-> Ieşi afarăăăă!
-> Mă enervează părinţii care întreabă ce le iese copilul. Uneori, sunt tentat să le spun că intră ce iese. *Liviu Papadima, un om pe care îl admir de când l-am cunoscut acum patru zile*
-> Frate, ăla-i Bon Jovi? A, nu, e icoana. Doamne, iartă-mă. Îmi pare sincer rău.
-> - SNTDN!
- Mi-e poftă...
-> E bine să înghiţi.
-> - E clasa a 8-a?
- Da.
- Săracul! Ce s-a întâmplat cu el?
-> Cuşca şi cureaua latăăă, ce căţel eram odatăăă...
-> - Are cineva un pinc?
- Ai întrebat cumva dacă are cineva vikingi?
-> - Raluca, mai vorbim când ne vedem, noi am vrea să mergem la cantină fiindcă ne e foarte foame.
- Ce-i cu sarcofagul?
- Ahahaaaahaaaahaaa. :)) Eşti nebună.
- Da, ştiu, bunico.

N-o să uit nici de nenea de la întâlnirea cu Papadima şi Zafiu care s-a ridicat de trei ore ca să ne spună mai mult poveşti decât să pună o întrebare şi toată sala aplaudă ca să-l facă să tacă. N-o să uit nici de lungile plimbări cu troleul, de Casa Memorială Nichita Stănescu şi de drumul luuung până acolo, de atâta junk food, de Baby, baby, baby, ohhh şi de clipitul din ochi al Adrianei.

N-o să uit aceste geniale patru zile. ♥