Portretul lui Dorian Gray ( Quotes )

- O, nu aş putea să-ţi explic. Atunci când îmi place cineva atât de mult, nu îi dezvălui niciodată numele. E ca şi cum aş renunţa la o parte din fiinţa lui.

- Harry, spuse Basil Hallward, privindu-l drept în faţă, fiecare potret care este pictat cu simţire este un portret al artistului, nu al modelului. Modelul nu este decât un accident, o oprtunitate. Nu el este cel dezvăluit de către pictor, ci mai degrabă pictorul este cel care, pe pânza pictată, se dezvăluie pe sine însuşi. Motivul pentru care refuz să expun acest tablou este că mi-e teamă să nu fi dezvăluit în el secretul propriului meu suflet.

Eu ştiu să fac diferenţa între oameni. Îmi aleg prietenii după înfăţişarea lor fizică plăcută, cunoştinţele după caracterul lor de valoare şi duşmanii după valoarea lor intelectuală. Niciun om nu poate fi destul de atent în alegerea duşmanilor săi. Eu nu am niciun duşman care să fie prost. Cu toţii sunt oameni de o mare forţă intelectuală şi, drept urmare, mă apreciază cu toţii. Este oare asta o dovadă de orgoliu din partea mea? Eu zic că este.

- Atunci de ce refuzi să-i expui potretul? întrebă lordul Henry.

- Pentru că, fără să intenţionez, am exprimat prin intermediul lui o oarecare ciudată idolatrie artistică despre care, bineînţeles, nu m-am deranjat niciodată să-i vorbesc.          Nu ştie nimic despre asta. Şi nici nu va şti vreodată. Dar oamenii ar putea bănui, iar eu nu vreau să-mi dezgolesc sufletul în faţa ochilor lor superficiali şi iscoditori. Inima mea nu va fi niciodată pusă sub microscopul lor. Este prea mult din mine în acel tablou, Harry, prea mult din mine!

În ziua de azi, oamenii ştiu cât costă orice, dar nu cunosc valoarea lucrurilor.

Daca această fată poate anima sufletele celor care au trăit fără să aibă suflet, dacă poate aprinde sentimentul frumuseţii în oameni ale căror vieţi sunt sordide şi urâte, dacă-i poate dezbăra de egoism şi le poate aduce lacrimi în ochi pentru nişte amărăciuni care nu le aparţin, merită adoraţia ta, merită adoraţia întregii lumi.

În seara asta, pentru prima oară, am devenit conştientă că Romeo e hidos, bătrân şi sulemenit, că lumina lunii din livadă e falsă, că decorurile sunt vulgare şi cuvintele pe care trebuia să le rostesc nu sunt adevărate, nu sunt cuvintele mele şi nu sunt ceea ce vreau eu să spun. Tu mi-ai adus ceva mai înalt, un lucru pe care orice altă artă nu poate decât să-l oglindească. Tu m-ai făcut să înţeleg ce este dragostea cu adevărat.

Dar tabloul? Ce mai avea de spus în privinţa asta? Deţinea secretul vieţii sale şi îi spunea povestea. Îl învăţase să-şi iubească propria frumuseţe. Oare îl va învăţa să-şi urască şi propriul suflet? Oare îl va mai privi vreodată?

- Fiecare dintre noi are raiul şi iadul în el, Basil, strigă Dorian cu un gest sălbatic de disperare.

Te-am venerat prea mult. Acum sunt pedepsit. Tu te-ai venerat prea mult. Amândoi suntem pedepsiţi.

Câteodată, lucrurile moarte mai zăbovesc pe lumea asta.

- Am să scriu în jurnal în seara asta.

- Ce anume?

- Că un copil care s-a ars iubeşte focul.

La ce-i foloseşte unui om să câştige întreaga lume, dacă îşi pierde propriul suflet?