Dacă tot vorbeam despre imposibil...

... încă nu s-a întâmplat.

E ciudat ce turnură pot lua lucrurile în doar patru zile. Şi este ciudat felul în care lucrurile se întorc la normal în doar două ore.

M-am înşelat. Ego-ul meu, în disperarea lui, a lovit din nou. Nu mi-am dat seama, am crezut că de data aceasta va fi altfel, dar am greşit. Alarmă falsă. Când mi-am dat seama, am avut o senzaţie de déjà vu. Şi nu o senzaţie plăcută de déjà vu.

Şi adevărul e că...e mai bine că s-a întâmplat aşa. Pentru că, în cazul în care nu m-aş fi înşelat, aş fi sfârşit cu inima frântă. De fapt, am avut inima frântă. Timp de... două ore şi zece minute. Am simţit nevoia acută de a vărsa lacrimi, poate şi pentru că nu am mai făcut-o de ceva timp. Şi apoi, ca printr-un declic, s-a dus. Nu mi-a mai păsat. Am avut o revelaţie. Cum ar fi spus Antonia, revelaţia ''Mi se rupe'' ( deşi nu are ce să mi se rupă ).

E mai bine că n-ai aflat ( sunt destul de sigură că nu ai aflat ). Nu ştiu dacă ţi-ar fi păsat prea mult, dar poate că te-am scutit de sentimentul penibil de jenă pe care cred că l-ai fi avut. Şi dacă ''sentimentul'' ( nu ştiu cum să îl numesc altfel ) ar fi fost reciproc... Mai bine că nu a fost. Meriţi ceva mai mult decât o persoană capricioasă şi irecuperabilă, care deşi ar fi vrut să-ţi dea o lună pătrată probabil ar fi făcut vreo tâmpenie şi te-ar fi rănit ( a mai făcut ea asta, cândva, undeva, altcuiva...). Îţi urez toată fericirea din lume şi sper să găseşti pe cineva care să te facă să te simţi iubit cu adevărat. Meriţi asta.

[ C., îmi pare rău că ţi-am ruinat entuziasmul. Dar vei găsi tu o altă direcţie în care să-l canalizezi. ☻]

Eu rămân la statutul meu de persoană celibatară, cu un ego imprevizibil şi niciodată îndrăgostită.