Oscilez
între euforie totală şi irascibilitate. Şi asta numai din cauza ta. Aş vrea să
nu fii atât de laş încât să fie nevoie să aflu mereu de la Georgel, Ileana şi
Căţel ce vrei şi ce crezi tu. Aş vrea să ai tupeul să vorbeşti deschis cu mine.
Dar se pare că nu ai.
M-am
săturat ca toată lumea să se uite la mine de parcă m-aş afla în mijlocul
agoniei. Nu, nu mă aflu, nici pe departe. E prima oară anul ăsta când sunt
complet împăcată şi mulţumită de mine însămi. Sunt fericită. Feri, feri,
fericită. Excluzând stresul de la şcoală şi comportamentul tău, mă simt
minunat. Şi comportamentul tău mă enervează pentru că denotă... nu ştiu exact
ce denotă dintre imaturitate şi laşitate. Posibil amândouă. Şi nu cred că vrei
să-mi transmiţi vreun mesaj, pentru că ştii prea bine că nu e nevoie.
M-am
aflat într-o situaţie exact ca a ta şi am reacţionat mult, mult mai bine decât
ai făcut tu. Ceea ce m-a surprins, pentru că nu mă aşteptam la asta din partea
mea. Mă credeam mai laşă. Şi tu m-ai surprins pentru că te credeam... în fine,
nu te credeam aşa. Am încercat să mă comport normal, pentru că aşa era normal.
Pentru mine, nu se schimbase nimic. Mă simţeam perfect cu P mare, chiar şi când
am aflat ce crezi tu ( de la Gicuţă, doar nu de la tine, Doamne fereşte! ). Dar
tu probabil nu eşti capabil de asta. Sau poate că nu ai vrut asta.
Ceea
ce mi-ai spus scris atunci e un rahat. Probabil aveai intenţii bune, dar care
nu au dat roade. Despre ce prietenie vorbeşti? Prietenia, cel puţin în opinia
mea, se construieşte în luni de zile. Şi am putea să bifăm asta dacă am fi
depăşit graniţa aia de amiciţie. Dar nu am depăşit-o. N-am vorbit niciodată
despre ceva cu adevărat serios. Am fost şi sunt ferm convinsă că te cunosc şi
nu te cunosc. Asta mă face să mă întreb ce naiba a fost în capul meu.
Probabil
că ăsta e ultimul articol în care vorbesc despre tine. Cred că începe să-mi
treacă. Şi e vina ta. Dacă a fost un fel de strategie, a mers ca unsă. E
posibil să rămâi prin preajmă. Dar pentru mine... e deja ca şi cum nu ai mai fi.
Oficial,
am 15 ani şi 7 zile. Neoficial, nu mă simt de parcă aş avea 15 ani şi 7 zile.
Nu mă simt cu nimic mai bună, nu mă simt o variantă îmbunătăţită a Ralucăi de
14 ani şi 364 de zile. Probabil am depăşit entuziasmul copilăresc pe care îl
aveam când se apropia ziua mea. Ceea ce e... dezamăgitor.
Vreau
să vă mulţumesc tuturor, pentru că sunteţi nişte prieteni minunaţi, sunteţi mai
buni decât aş fi sperat vreodată şi, sincer, m-aţi făcut să mă simt specială
pentru câteva ore din viaţa mea. Nu spun asta ca să vă linguşesc, pentru că
nu-mi stă în fire. O spun pentru că este adevărat, şi sunt perfect conştientă
că nu am fost întotdeauna o prietenă prea bună, dar de dragul vostru s-ar putea
să încerc să schimb asta.
Cred
că aş putea să mulţumesc şi celor 6 miliarde de oameni care sunt pe Terra
pentru că există. Mă în acea stare exaltată în care iubesc tot ceea ce mă
înconjoară. Deşi, în starea mea... probabil s-ar cuveni opusul.
De
fiecare dată când mă gândeam la felul în care aş reacţiona în situaţia asta,
vedeam numai lacrimi, depresii, stare permanentă de angoasă. Acum, că sunt în
situaţia asta... nu mă afectează. Surprinzător, dar nu sunt tristă, nu sunt
supărată, nu sunt geloasă, nu sunt frustrată. Mai bine spus, nu mai sunt. O
schimbare radicală de săptămâna trecută. Şi nu găsesc niciun motiv pentru care
s-a petrecut schimbarea, pot numai să constat prezenţa ei.
Sunt..
incredibil de fericită. Euforică. E pentru prima dată într-o perioadă lungă de
timp când mă simt aşa. Şi pentru asta îţi mulţumesc Ţie, care nu ai făcut nimic
care să mă facă să mă simt aşa, dar totuşi mă simt aşa. Îţi mulţumesc pentru
asta. Şi pentru multe altele, dar în principiu pentru asta.
[
Postul ăsta a fost scris acum patru-cinci zile, dar n-am avut timp să-l public
până acum.]
N-am
niciun plan. Nu ştiu cum o să merg mai departe sau ce-o să fac mai departe. Mă
simt... pustiită de tot şi de toate. Parcă am un gol pe dinăuntru şi nu ştiu cum
să-l umplu.
În
altă ordine de idei, am o mulţime de frustrări. Sunt o frustrată şi accept asta.
M-am obişnuit cu temperamentul meu instabil şi cu toate capriciile mele. M-am
obişnuit cu ideea că nu voi avea lucrurile după care tânjesc atât de mult şi în
schimb voi rămâne cu nişte ''ceva''-uri inutile. Şi să nu uit că lumea îşi face
o părere greşită despre mine şi e numai vina mea.
Toate
ironiile făcute par că se întorc înapoi la mine, dar nu în forma iniţială. Dacă
le-aş fi făcut din răutate, aş fi considerat că merit. Aşa, mă simt doar... o
fraieră. Şi nu cred că o să mă schimb vreodată.
Presimt
iar o depresie stupidă tip ''nobody loves me''. O să-mi impun depresia asta, ca
să sufăr o perioadă bună de timp, iar apoi să mă trezesc la realitate, să îmi
spun că am luat o decizie proastă şi să redevin eu cea sarcastică, nepăsătoare
şi sigură pe ea ( mai bine spus, să maschez iar cât sunt de vulnerabilă ).
