15

Oficial, am 15 ani şi 7 zile. Neoficial, nu mă simt de parcă aş avea 15 ani şi 7 zile. Nu mă simt cu nimic mai bună, nu mă simt o variantă îmbunătăţită a Ralucăi de 14 ani şi 364 de zile. Probabil am depăşit entuziasmul copilăresc pe care îl aveam când se apropia ziua mea. Ceea ce e... dezamăgitor.

Vreau să vă mulţumesc tuturor, pentru că sunteţi nişte prieteni minunaţi, sunteţi mai buni decât aş fi sperat vreodată şi, sincer, m-aţi făcut să mă simt specială pentru câteva ore din viaţa mea. Nu spun asta ca să vă linguşesc, pentru că nu-mi stă în fire. O spun pentru că este adevărat, şi sunt perfect conştientă că nu am fost întotdeauna o prietenă prea bună, dar de dragul vostru s-ar putea să încerc să schimb asta.

Cred că aş putea să mulţumesc şi celor 6 miliarde de oameni care sunt pe Terra pentru că există. Mă în acea stare exaltată în care iubesc tot ceea ce mă înconjoară. Deşi, în starea mea... probabil s-ar cuveni opusul.

De fiecare dată când mă gândeam la felul în care aş reacţiona în situaţia asta, vedeam numai lacrimi, depresii, stare permanentă de angoasă. Acum, că sunt în situaţia asta... nu mă afectează. Surprinzător, dar nu sunt tristă, nu sunt supărată, nu sunt geloasă, nu sunt frustrată. Mai bine spus, nu mai sunt. O schimbare radicală de săptămâna trecută. Şi nu găsesc niciun motiv pentru care s-a petrecut schimbarea, pot numai să constat prezenţa ei.

Sunt.. incredibil de fericită. Euforică. E pentru prima dată într-o perioadă lungă de timp când mă simt aşa. Şi pentru asta îţi mulţumesc Ţie, care nu ai făcut nimic care să mă facă să mă simt aşa, dar totuşi mă simt aşa. Îţi mulţumesc pentru asta. Şi pentru multe altele, dar în principiu pentru asta.

[ Postul ăsta a fost scris acum patru-cinci zile, dar n-am avut timp să-l public până acum.]