Oscilez
între euforie totală şi irascibilitate. Şi asta numai din cauza ta. Aş vrea să
nu fii atât de laş încât să fie nevoie să aflu mereu de la Georgel, Ileana şi
Căţel ce vrei şi ce crezi tu. Aş vrea să ai tupeul să vorbeşti deschis cu mine.
Dar se pare că nu ai.
M-am
săturat ca toată lumea să se uite la mine de parcă m-aş afla în mijlocul
agoniei. Nu, nu mă aflu, nici pe departe. E prima oară anul ăsta când sunt
complet împăcată şi mulţumită de mine însămi. Sunt fericită. Feri, feri,
fericită. Excluzând stresul de la şcoală şi comportamentul tău, mă simt
minunat. Şi comportamentul tău mă enervează pentru că denotă... nu ştiu exact
ce denotă dintre imaturitate şi laşitate. Posibil amândouă. Şi nu cred că vrei
să-mi transmiţi vreun mesaj, pentru că ştii prea bine că nu e nevoie.
M-am
aflat într-o situaţie exact ca a ta şi am reacţionat mult, mult mai bine decât
ai făcut tu. Ceea ce m-a surprins, pentru că nu mă aşteptam la asta din partea
mea. Mă credeam mai laşă. Şi tu m-ai surprins pentru că te credeam... în fine,
nu te credeam aşa. Am încercat să mă comport normal, pentru că aşa era normal.
Pentru mine, nu se schimbase nimic. Mă simţeam perfect cu P mare, chiar şi când
am aflat ce crezi tu ( de la Gicuţă, doar nu de la tine, Doamne fereşte! ). Dar
tu probabil nu eşti capabil de asta. Sau poate că nu ai vrut asta.
Ceea
ce mi-ai spus scris atunci e un rahat. Probabil aveai intenţii bune, dar care
nu au dat roade. Despre ce prietenie vorbeşti? Prietenia, cel puţin în opinia
mea, se construieşte în luni de zile. Şi am putea să bifăm asta dacă am fi
depăşit graniţa aia de amiciţie. Dar nu am depăşit-o. N-am vorbit niciodată
despre ceva cu adevărat serios. Am fost şi sunt ferm convinsă că te cunosc şi
nu te cunosc. Asta mă face să mă întreb ce naiba a fost în capul meu.
Probabil
că ăsta e ultimul articol în care vorbesc despre tine. Cred că începe să-mi
treacă. Şi e vina ta. Dacă a fost un fel de strategie, a mers ca unsă. E
posibil să rămâi prin preajmă. Dar pentru mine... e deja ca şi cum nu ai mai fi.
