Tragem linie

2011 s-a terminat acum 5 zile şi eu n-am apucat să scriu despre el. În primele zile ale lui 2012 am fost într-un continuu du-te-vino, iar timpul de blog a fost scos din program. Nu că în ultimul timp m-am ocupat prea mult de micuţul ăsta. 

Singurul motiv pentru care intru în rândul lumii şi scriu despre 2011 este pentru că a fost un an extraordinar. A fost ciudat din câteva puncte de vedere, trist din altele, dar mi s-au întâmplat o mulţime de lucruri frumoase care nu pot fi umbrite de câteva întâmplări sau stări temporare. 

În 2011 am participat la Blogmeet 2 şi 3, care au fost printre cele mai plăcute experienţe. Am cunoscut oameni noi, care m-au marcat într-un fel sau altul şi mă bucur nespus că i-am cunoscut. M-am oferit la ultimul să-l organizez pe al patrulea, dar ezit pentru că nu ştiu dacă sunt capabilă să-l fac să iasă bine. 

Am avut multe reuşite în 2011, cel puţin în domeniul şcolii, dealtfel singurul în care pot să am vreun succes, că la altceva decât făcut conexiuni logice şi memorat chestii nu sunt bună. Am ajuns la olimpiada naţională de limba şi literatura română, singura la care credeam că nu am şanse. Am luat şi menţiune, deci double success. Am intrat în Ştirbei, acolo unde voiam să ajung, şi mi-a fost confirmată temerea conform căreia idioţii sunt peste tot şi dacă ai vrea să scapi de ei ar trebui să urci pe Chomolungma şi să te ascunzi sub o piatră.

2011 nu a fost reuşit din punct de vedere amoros. Nu de alta, dar a mai trecut un an în care n-am simţit faimoşii fluturi în stomac. Am avut câteva tentative, dar nimic serios şi au sfârşit printr-un eşec. M-am consumat degeaba şi am şi rănit pe cineva din laşitate, pe cineva pe care chiar nu aş fi vrut să rănesc. Acum, nu mai aştept nimic din punctul ăsta de vedere în 2012, 2013 sau 2014. De fapt, nu mai aştept deloc. Que sera, sera. 

În 2011 am pierdut o prietenă. A fost ceva care s-a întâmplat încetul cu încetul, iar finalul a fost curând previzibil. Uneori îmi pare rău, uneori nu. Nu am ce să fac şi în loc să stau să plâng, cunosc oameni noi. Ceea ce am şi făcut. În plus, eu şi Crina am devenit mult mai apropiate ca înainte. În clasele primare, învăţătoarea ne încurca mereu, pentru că eram nedespărţite. Acum, nu suntem chiar nedespărţite, dar am revenit la vremurile bune din clasa a III-a. 

2011 a fost un an minunat. Excentric, ciudat pe alocuri, am vărsat multe lacrimi pe pernuţa mea, dar a meritat. Abia aştept să ies afară pe 22 decembrie 2012 ca să le arăt tuturor că n-a venit nicio apocalipsă. Sper să nu mai moară atât de mulţi oameni, pentru că 2011 mi s-a părut plin de sinucideri şi morţi. Ori chiar au fost mai multe decât de obicei, ori am devenit eu mai sensibilă la ele. Sper să nu mai moară atât de mulţi copii de câte-o boală cruntă şi să mai reducem încălzirea globală. Sper ca familia, prietenii mei şi nu numai să fie sănătoşi şi fericiţi, mai sănătoşi şi mai fericiţi decât mine. 

2012...You’d better not suck.