În ultimul timp nu m-am mai ocupat de blog aşa cum
obişnuiam şi aşa cum ar fi trebuit. Nu i-am mai acordat aceeaşi atenţie ca înainte
şi asta mă întristează. În definitiv, e unul dintre puţinele hobbyuri pe care
am reuşit să le practic o perioadă atât de lungă de timp.
Am citit Învierea lui Tolstoi şi Gemenii lui Cărtărescu,
iar momentan mă ocup de Lumea Sofiei a lui Gaarder. Tolstoi a fost o gură de
aer proaspăt, exact ceea ce aveam nevoie, mă simţeam deja sufocată şi rarefiată.
Mi-a schimbat anumite concepţii, care s-au dovedit mai superficiale decât m-aş
fi aşteptat. Lumea Sofiei mi-a retrezit interesul pentru filozofie, adormit, ca
multe alte lucruri, pe deasupra regăsindu-mă în psihodramele lui Andrei al lui
Cărtă.
Am început să ascult mult mai des muzică clasică: Haydn,
Vivaldi, Bach, Tchaikovsky, Mozart. Mă relaxează terifiant de mult. Parcă aş
lua sedative cu pumnul. Sedative care au un efect mai mult decât benefic asupra
mea. Plus că mă ajută să mă concentrez pe ceea ce am de făcut, abilitate care
mi-a dispărut în ultima perioadă, când aveam cea mai mare nevoie de ea.
Încerc să ies din micul, închistatul meu univers,
delimitat de patru pereţi albi cu picturi de Andrei Damo. Deşi am devenit un
veritabil şoarece de bibliotecă, îmi doresc groaznic să ies Afară, oricât de
neclare şi incerte sunt contururile lui Afară. Nu sunt sigură dacă o să reuşesc
să fac ceva în privinţa asta. Parcă îmi lipseşte o parte-cheie din puzzle şi
acum trebuie să-mi storc creierii ca să aflu care. Momentan, oscilez între lene
şi nepăsare crasă, ultima fiind un paradox tipic introspecţiilor mele.
Să nu uit că mi-a revenit spiritul creator şi mai-mai
că aş începe din nou să scriu. Mai-mai.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu