Eh, uite că am reuşit să strecor un articol de blog în programul meu. M-am stresat mai puţin pentru simulări decât mă aşteptam. Sau, mai bine zis, am fost mai nepăsătoare şi mai leneşă decât ar fi trebuit. Dar dezbaterea asupra caracterului meu o lăsăm pe altă dată.
Am vrut să vorbesc despre Hachiko, pentru că eu am o slăbiciune pentru câini şi, de când ambii mei companioni au murit, am devenit foarte sensibilă la poveştile cu sau despre animale. Aşa că atunci când am aflat povestea lui Hachiko, am ştiut că voi scrie despre asta, pentru că m-ar ajuta pe mine însămi. Emoţional, evident.
Hachiko este un câine din rasa Akita Inu ( pentru care am dezvoltat o slăbiciune, asemenea cazului cu bichon şi chow-chow ), născut pe 10 noiembrie 1923 în Japonia. În 1924, Hidesaburō Ueno, un profesor al Universităţii din Tokyo, l-a adoptat pe Hachiko. În timpul vieţii stăpânului său, Hachiko l-a întâmpinat în fiecare zi în gara Shibuya, când se întorcea de la Universitate. Au continuat rutina zilnică până în mai 1925, când profesorul Ueno nu s-a mai întors, deoarece murise în urma unei hemoragii cerebrale.
După moartea stăpânului său, Hachiko a fost dat, dar acesta a continuat să scape şi să se întoarcă la vechea sa locuinţă. Când a realizat că profesorul Ueno nu mai locuia acolo, Hachiko a continuat să meargă zilnic, timp de nouă ani, în gara Shibuya, aşteptându-şi stăpânul să se întoarcă acasă.
Pe 8 martie 1935, Hachiko a fost găsit mort pe străzile din Shibuya. Se pare că avea cancer în faza terminală şi infecţie cu filaria. Draga mea Lassie a avut cancer la plămâni, unul dintre motivele pentru care m-a emoţionat Hachiko.
Hachiko a devenit curând cunoscut pentru loialitatea sa, în gara Shibuya fiind adusă o statuie de bronz, care există şi astăzi acolo, deşi refăcută după Al Doilea Război Mondial. În memoria lui Hachiko, anual se desfăşoară o ceremonie la Shibuya, unde sute de iubitori de câini îi onorează memoria.
Oricât de penibil, superficial, pierdere de timp ar însemna să vorbesc despre un câine care a murit acum 80 de ani, într-o ţară la mii de kilometri distanţă, am vrut din tot sufletul să fac asta. Poate că în mod normal, povestea lui Hachiko nu m-ar fi atins prea mult. Dar când un animal cu care ai crescut, pe care îl ştii de când aveai patru-cinci ani, moare subit, te afectează puţin. Ah, nici măcar nu ştiu de ce mai vorbesc despre asta, sunt aşa o plângăcioasă.
Trebuie neapărat să port o discuţie cu mine însămi. În care să-mi exprim furia faţă de felul în care mă port şi în care gândesc. Ar trebui să fiu mai puţin înţepată, plângăcioasă, enervantă, sensibilă.
Am vrut să vorbesc despre Hachiko, pentru că eu am o slăbiciune pentru câini şi, de când ambii mei companioni au murit, am devenit foarte sensibilă la poveştile cu sau despre animale. Aşa că atunci când am aflat povestea lui Hachiko, am ştiut că voi scrie despre asta, pentru că m-ar ajuta pe mine însămi. Emoţional, evident.
Hachiko este un câine din rasa Akita Inu ( pentru care am dezvoltat o slăbiciune, asemenea cazului cu bichon şi chow-chow ), născut pe 10 noiembrie 1923 în Japonia. În 1924, Hidesaburō Ueno, un profesor al Universităţii din Tokyo, l-a adoptat pe Hachiko. În timpul vieţii stăpânului său, Hachiko l-a întâmpinat în fiecare zi în gara Shibuya, când se întorcea de la Universitate. Au continuat rutina zilnică până în mai 1925, când profesorul Ueno nu s-a mai întors, deoarece murise în urma unei hemoragii cerebrale.
După moartea stăpânului său, Hachiko a fost dat, dar acesta a continuat să scape şi să se întoarcă la vechea sa locuinţă. Când a realizat că profesorul Ueno nu mai locuia acolo, Hachiko a continuat să meargă zilnic, timp de nouă ani, în gara Shibuya, aşteptându-şi stăpânul să se întoarcă acasă.
Pe 8 martie 1935, Hachiko a fost găsit mort pe străzile din Shibuya. Se pare că avea cancer în faza terminală şi infecţie cu filaria. Draga mea Lassie a avut cancer la plămâni, unul dintre motivele pentru care m-a emoţionat Hachiko.
Hachiko a devenit curând cunoscut pentru loialitatea sa, în gara Shibuya fiind adusă o statuie de bronz, care există şi astăzi acolo, deşi refăcută după Al Doilea Război Mondial. În memoria lui Hachiko, anual se desfăşoară o ceremonie la Shibuya, unde sute de iubitori de câini îi onorează memoria.
Oricât de penibil, superficial, pierdere de timp ar însemna să vorbesc despre un câine care a murit acum 80 de ani, într-o ţară la mii de kilometri distanţă, am vrut din tot sufletul să fac asta. Poate că în mod normal, povestea lui Hachiko nu m-ar fi atins prea mult. Dar când un animal cu care ai crescut, pe care îl ştii de când aveai patru-cinci ani, moare subit, te afectează puţin. Ah, nici măcar nu ştiu de ce mai vorbesc despre asta, sunt aşa o plângăcioasă.
Trebuie neapărat să port o discuţie cu mine însămi. În care să-mi exprim furia faţă de felul în care mă port şi în care gândesc. Ar trebui să fiu mai puţin înţepată, plângăcioasă, enervantă, sensibilă.
''Nu dispreţui sensibilitatea nimănui, sensibilitatea fiecăruia este propriul său geniu.''
Aham. Bine. Cum spui tu.
nu sunt de acord cu faptul cum ca esti o plangacioasa. te inteleg perfect.
RăspundețiȘtergereeu, acum cativa ani, tin minte ca am avut pesti si ca bunicu' i-a omorat din greseala, turnandu-le alt fel de apa. m-am inecat de plans, desi nu-i aveam decat de vreo 2-3 luni sau poate chiar mai putin. copiii si adolescentii se ataseaza surprinzator de mult si de repede de animale, deci inteleg perfect ce-ai simtit. mai ales, ca tu ai crescut cu el.. :(
@ Antonnia.
RăspundețiȘtergereMulţumesc pentru înţelegere, scumpo.
Da, bănuiesc că ai dreptate. Deşi şi eu am avut peşti când eram mai mică ( prin clasele primare ), când mureau, nu plângeam după ei.
Poate eram nepăsătoare atunci? Sau mai puţin impresionabilă? Nu ştiu.