M-am săturat să tânjesc după lucruri pe care nu le-am avut, nu le am şi probabil nu le voi avea prea curând. M-am săturat să visez la cai verzi pe pereţi în timp ce restul lumii se ocupă de lucruri palpabile, reale. M-am săturat să sper că o să se schimbe ceva.
Se spune că speranţa moare ultima. Ei bine, dacă a mea nu moare de la sine, o s-o ucid chiar eu. Prefer o moarte rapidă uneia lente şi dureroase. Pentru că asta îmi face şi mie speranţa de, cât?, trei ani de zile : mă omoară. Lent, uşor, aproape pe nesimţite, ca o boală. Şi dacă faptul că renunţ la ea mă ajută, am de gând să încerc şi asta. Am de gând să încerc orice ca să fac durerea să se oprească.
Aşadar, o, tu, speranţă ce sălăsluieşti undeva în corpul meu, sau, mai bine spus, în tot corpul meu, te rog să dispari. Să mă laşi în pace. Să mă laşi afară. Te rog să pleci. Sunt în stare să mă rănesc pe mine însămi ca să te fac să pleci. De ce? Pentru că te urăsc. Şi, nu ştiu cum, am senzaţia că şi tu mă urăşti. Poate îţi baţi joc de mine. Poate nu. Şi poate că într-o zi o să te accept înapoi. Dar nu prea curând. Cel puţin...nu azi.
Fuck you, fuck you, fuck you
And all we've been through
I said leave it, leave it, leave it
It's nothing to you
And if you hate me, hate me, hate me
Then hate me so good that you can let me out
Let me out, let me out, let me out,
Hell when you're around...
( Damien Rice – Rootless tree )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu