miercuri, 31 august 2011

De ce iubim femeile?

Trebuie să recunosc că întrebarea asta mi-a dat mult de gândit. Nu pentru că nu aş şti DE CE voi, bărbaţii, iubiţi femeile, ci pentru că mi-a luat mult timp să înşir motivele DIN CAUZA cărora iubiţi femeile. Aşa că, mi-am imaginat un fel de odă dedicată femeilor, scrisă de către femei înşişi. Reprezentanţii sexului masculin mă pot corecta sau adăuga ceva în plus.


,,Noi, femeile – cât de straniu sună asta! Ei bine, noi, femeile, avem ceva aparte. De fapt, avem mai multe lucruri aparte, care ne diferenţiază de voi. Şi e atât de greu să-ţi dai seama de unde să începi...

Suntem graţioase. Avem mişcări de felină, ne mişcăm de parcă am fi din create din porţelan. Ne legănăm uşor atunci când mergem, probabil ca să vă atragem vouă atenţia. Vă seducem prin gesturi rafinate, prin unduiri uşoare ale genelor, prin rochii elegante. Prin atitudinea noastră : sexy, încrezatoare în forţele proprii, şi totuşi atât de gingaşă, plină de o inocenţă ascunsă. Şi recurgem la tot felul de metode pentru a arăta cât mai bine : de cele mai multe ori, pentru voi, bineînţeles. Când râdem, râdem din tot sufletul, chiar şi când gluma nu fusese amuzantă. Dar voi sunteţi adorabili când vă gâdilăm orgoliul. Vorbim despre orice şi despre tot, ascultăm interesate tot ce aveţi de spus, vă tragem delicat de ureche când greşiţi. Vă ascultăm toate idealurile, toate visurile ascunse, şi vă încurajăm să le îndepliniţi. De multe ori, tot ce aveţi nevoie este doar un impuls. Vă luăm apărarea în faţa celorlalţi, chiar şi atunci când au dreptate. Pentru că vă iubim şi pentru că nu am permite nimănui să vă jignească.

Noi vă naştem copiii, ştiţi? Multe dintre noi trec prin ore întregi de travaliu ca să vă aducem urmaşii pe lume. Aveţi cea mai mică idee cât de dureros este? Unele dintre noi vă ameninţă că pe urmatorul il faceti voi. Dar, evident ca tot noi il facem si pe urmatorul, si pe următorul, şi pe următorul... Vă gătim în fiecare zi, vă spălăm şi vă călcăm hainele, mergem la cumpărături, facem curăţenie, vă creştem copiii ( ajutate şi de voi, bineînţeles ). De multe ori, avem şi noi o slujbă. Şi noi vrem să ne realizăm pe plan profesional, aproape la fel de mult ca şi voi. Am vrea să conducem afaceri de unele singure, să facem economii şi să strângem bani pentru facultatea copiilor. Uneori, ne place să facem pe şeful.

Suntem întotdeauna acolo când aveţi nevoie de noi. Stăm în umbră, alinăm, oferim căldură şi afecţiune, dar suntem întotdeauna acolo. Vă mângâiem, vă dăm sfaturi, vă susţinem în ceea ce întreprindeţi, chiar dacă nu suntem de acord. Pentru că în spatele unui bărbat puternic se află o femeie şi mai puternică. Iar când suntem bolnave, nu vrem să vă deranjăm. Ne ridicăm singure din pat şi mergem să pregătim micul dejun pentru voi şi pentru copii. În cele din urmă, e doar o răceală, nu? Cât despre viaţa sexuală... God knows we love it too.

Sunt atât de multe lucruri pe care le facem pentru voi! Vă veghem din umbră, pentru că, uneori, sunteţi doar nişte copii. Şi ştim că munciţi din greu, că vă străduiţi pentru noi, aşa că vă înapoiem ajutorul însutit. Suntem atât de sensibile, atât de fragile, şi totuşi atât de puternice şi de prezente când aveţi nevoie de noi. Suntem o fire complicată, nu negăm asta. Probabil că niciodată nu o să aflaţi exact ce se întâmplă în sufletul unei femei. Adevărul este că... nici noi nu ştim întotdeauna.

Noi, femeile, suntem prietene blânde, iubite tandre, soţii puternice, mame grijulii şi... suntem femei. Suntem femei. Suntem frumoase din toate punctele de vedere. Nu ne plângem niciodată, pentru că tot ce facem, facem din dragoste. Şi probabil din cauza asta ne iubiţi.’’


Aceasta odă dedicată femeilor cuprinde toate lucrurile care ne definesc pe noi ca femei. Probabil că nu o să găsiţi toate aceste caracteristici la o singură femeie ( deşi, desigur, poate că există şi excepţii ). Dar undeva, în străfundul nostru, toate avem aceste virtuţi. Trebuie doar să le aducem la suprafaţă.



vineri, 26 august 2011

Doctor Who

Reinette: Oh, this is my lover, the King of France.

The Doctor: [dismissive] Yeah? Well I'm the Lord of Time.


Ah, dragul meu Doctor Who. Când mă uitam la Dr. House, nu credeam că există vreun doctor care să-mi placă mai mult. Well, I was wrong.

Iubesc accentul lui englezesc, vorbăria lui continuă, simţul umorului şi râsul său isteric. Îl iubesc pentru că salvează vieţile tuturor de fiecare dată. Nu se opreşte niciodată. Nu stă niciodată. Nu cere mulţumiri niciodată. Traversează de-a lungul şi de-a latul universului, salvând vieţile oamenilor, reparând ce este greşit şi luptând împotriva tuturor felurilor de monştri ( chiar şi împotriva diavolului ). Şi nu cere ca numele lui să fie pus pe un panou publicitar. Nu cere admiraţie. Nu cere să fie tratat ca un zeu. Nu cere niciodată nimic. Pentru că, în definitiv, tot ce vrea el... este să nu mai fie singur. Şi asta este cu atât mai trist, cu cât soarta lui este să fie singur.

Nu ştiu cât de bun este Matt Smith în rolul de doctor, dar eu îl iubesc pe David Tennant. Niciun alt actor nu i-a dat doctorului atât de multă personalitate, atât de multă viaţă ca Tennant. Doctorul era atât de... nu ştiu, optimist, vesel, şi totuşi atât de uman şi de plin de compasiune. În plus, David Tennant era... adică este... mă rog, era destul de sexy. Mai sexy decât Eccleston şi Smith la un loc. Ceea ce... face totul să fie mai clar.

Aşa că, hands down for David Tennant. Şi am găsit câteva citate amuzante cu Wikiquote.


The Doctor: And, I'll tell you something else - we just met Queen Victoria!

Rose: Oh I know! She was just sitting there.

The Doctor: Like a stamp!

Rose: I wanted to say [imitating Queen Victoria] "we are not amused". Bet you five quid I can make her say it.

The Doctor: Well if I gambled on that, it'd be an abuse of my privilege as a traveler in time.

Rose: Ten quid?

The Doctor: Done.


Rose: [about the Koh-i-Noor] How much is that worth?

The Doctor: They say the wages of the entire planet for a whole week.

Rose: Good job my mum's not here, or she'd be fighting the wolf off with her bare hands for that thing.

The Doctor: She'd win.


Rose: Oh, here's trouble. What you been up to?

The Doctor: Oh, this and that. Became the imaginary friend of a future French aristocrat, picked a fight with a clockwork man... [A horse whinnies off screen] Oh, and I met a horse.

Mickey: What's a horse doing on a spaceship?

The Doctor: Mickey, what's pre-revolutionary France doing on a spaceship? Get a little perspective!


Shakespeare: To be or not to be... Ooh. That's quite good.

The Doctor: You should write that down.

Shakespeare: Maybe not. Bit pretentious?

The Doctor: Meh.


Yvonne Hartman: You always travel with a companion. There's no point hiding anything. Not from us. So where is she?

The Doctor: Yes. Sorry, good point. She's just a bit shy, that's all.

[The Doctor opens the door to the TARDIS, where Rose and Jackie are hiding and grabs Jackie, pulling her out.]

The Doctor: But here she is, Rose Tyler! Hm, she's not the best I've ever had. Bit too blonde. Not too steady on her pins. A lot of that [makes a movement with his hand to indicate she talks too much] And just last week she stared into the heart of the time vortex and aged 57 years. But she'll do.

Jackie: I'm forty!

The Doctor: Deluded. Bless. I'll have to trade her in. Do you need anyone? She's very good at tea. Well, when I say "very good" I mean not bad. Well, I say "not bad"— anyway, lead on. Allons-y—but not too fast. Her ankle's going.

Jackie: I'll show you were my ankle's going!


The Doctor: Name?

General Staal: General Staal of the Tenth Sontaran Battle Fleet. "Staal The Undefeated!"

The Doctor: Oh that's no good. What if you get defeated? "Staal The Not-Quite-So-Undefeated-Any-More-But-Never-Mind?"


Adelaide: State your name, rank, and intention!

The Doctor: The Doctor. Doctor. Fun.


The Doctor: I'd call you a genius, except I'm in the room.



marți, 23 august 2011

Nedefinit.

Cât pregătesc recenziile la ''Geniul şi zeiţa'' şi ''M-am hotărât să devin prost'' : o leapşă.

Principala trăsătură a caracterului meu : Habar n-am.

Calitatea pe care o prefer la un bărbat: Inteligenţa.

Calitatea pe care o prefer la o femeie: Blândeţea ... şi simţul umorului.

Ce apreciez cel mai mult la prietenii mei: Întotdeauna mă fac să râd. Chiar şi atunci când nu vor să facă asta.

Principalul meu defect: Sunt prea leneşă. Şi prea precaută.

Ocupaţia mea preferată: Cititul.

Visul meu de fericire: Să călătoresc în întreaga lume, apoi să mă stabilesc într-un orăşel necunoscut din Austria/Elveţia.

Care ar fi cea mai mare nefericire a mea: Să realizez, la sfârşitul vieţii, că nu am trăit deloc.

Ce ai vrea să fii? Un delfin. Sau o pasăre colibri. Eventual, o prietenă de-a lui Johnny Depp.

Ţara în care-aş vrea să trăiesc: Austria, Elveţia, Germania, Irlanda.

Culoarea preferată: Albastru.

Floarea preferată: Trandafirul. Şi florile de cireş.

Pasărea preferată: Colibri. Bufniţă. Privighetoare.

Scriitor preferat: John Steinbeck.

Poeţii mei preferaţi: Nichita Stănescu, Lucian Blaga şi Adrian Păunescu.

Eroul meu preferat: Omul păianjen, cine altcineva?

Eroina mea preferată: Jean Grey din X-Men.

Compozitor preferat: John Lennon şi Freddie Mercury.

Pictorii preferaţi: DaVinci, Van Gogh.

Eroii din viaţa reală: Ilieeee ( pentru că a salvat o pisică ). Serios, alţi eroi nu-mi vin în minte.

Eroinele din istorie: Ioana D’Arc.

Băutura şi mâncarea preferate: O Cola rece, cu nişte cheese sticks şi sos de roşii. Îndemn: mâncaţi la Ruby Tuesday.

Numele preferat: Iris, Olivia, Lucian.

Ce detest cel mai mult: Superficialitatea şi inconştienţa.

Personajele istorice pe care le detest cel mai mult: Adolf Hitler, Genghis Han, Josef Mengele, Elisabeta Báthory.

Fapta militară pe care-o admir cel mai mult: Nu admir nicio faptă militară, pentru că nu e nimic de admirat la un război în care oamenii se măcelăresc reciproc pentru interesele conducătorilor statelor.

Darul natural pe care-aş vrea să-l am: Simţul umorului.

Cum aş vrea să mor: De bătrâneţe, într-o grădină plină de flori, alături de cei dragi ( ca preotul din Pasărea Spin ).

Starea de spirit actuală: Oboseală.

Greşeli care-mi inspiră cea mai multă indulgenţă: Egoismul şi posesivitatea.

Deviza mea: ,,Vă rog să ţineţi minte că în afară de Lev Tolstoi mai există o mulţime de alţi oameni.’’ ( Lev Tolstoi )


sâmbătă, 20 august 2011

Ce au în comun Bon Jovi şi Aldous Huxley

Well, they entertain me.

Am început să citesc ,,Geniul şi zeiţa’’, care îmi place foarte mult, dar mă abţin de la a citi prea mult, pentru că nu mai am la mine decât ,,M-am hotărât să devin prost’’, iar dacă termin ,,Geniul şi zeiţa’’ azi, mâine îl citesc şi pe Page şi luni o să mă plictisesc. Pur şi simplu am crezut că o să am mai puţin timp liber pentru citit şi nu l-am mai luat şi pe Murakami la mine. Se pare că m-am înşelat.

Am uitat să menţionez că am luat şi ceva de Anaïs Nin de la bilbiotecă. Până la urmă, şi erotismul este o artă, şi cine altcineva o exprimă mai bine decât inteligenta şi pasionala Anaïs Nin? Nu mulţi, cu siguranţă.

However, I’m getting bored. Nu fac alteva decât să citesc, să ascult muzică şi să mă uit la TV. Ceea ce puteam foarte bine să fac şi acasă, nu era nevoie să merg în inima munţilor pentru a face exact acelaşi lucru pe care l-aş fi făcut şi în Călăraşi. Vreau să merg în drumeţii pe munte, să dau o fugă până la Braşov, în Adventure Park şi în Piaţa Sfatului. Vreau să mă bucur de vremea superbă. Iar eu sunt închisă ori în casă, ori în grădină. Cuvântul cheie e ,,monoton’’.

Unde a plecat spontaneitatea din viaţa mea?




joi, 18 august 2011

Între egoism şi stoicism



Titlu : Gone with the wind

Autor : Margaret Mitchell

Anul apariţiei : 1936

Premii : Premiul Pulitzer (1937)

Nota : 10/10



Îmi aduc aminte cu acurateţe de prima oară când am văzut ,,Pe aripile vântului’’. Aveam 6-7 ani, dar am fost marcată profund de film. A avut cam acelaşi efect pe care l-a avut şi ,,Titanicul’’. Scenele pe care le am cel mai bine fixate în minte sunt cu Rhett şi Scarlett părăsind Atlanta în flăcări şi momentul când Scarlett ajunge la Tara şi află că Ellen a murit. Nu ştiu de ce îmi aduc aminte de ele mai bine decât de celelalte, probabil că nici nu contează ,,de ce’’.

Trebuie să recunosc că, după o perioadă destul de lungă de timp de când mi s-a întâmplat ultima oară, am plâns la sfârşitul cărţii. Ceea ce arată probabil cât de mult mi-a plăcut. Am trăit fiecare moment descris, am înţeles-o şi am urât-o pe Scarlett de la pagina 1 la pagina 1220 ( din 1224 ) şi l-am iubit pe Rhett cu toată fiinţa mea, l-am compătimit şi l-am admirat din spatele filelor.

Mitchell descrie cu lux de amănunte viaţa celor rămaşi acasă pe perioada Războiului de Secesiune, dramele, patriotismul şi suferinţa Sudului şi a oamenilor săi. Chiar şi după sfârşitul războiului, război care nu a adus decât sărăcie, mizerie şi familii destrămate, lupta continuă, împotriva carpetbaggerilor, scalawagilor şi a negrilor eliberaţi şi îmbătaţi de gustul libertăţii. Formarea Ku Klux Klan-ului, cu rolul de a-i pedepsi pe negri pentru violurile şi crimele săvârşite, nu face altceva decât să agite spiritele, să promoveze violenţa şi să aducă asupra Sudului alte legi draconice. Şi totuşi, acei gentlemani adevăraţi, susţinuţi de soţiile lor, nu se dau bătuţi şi reuşesc să aducă iar democraţii la putere, izgonind majoritatea republicanilor din preaiubita lor Georgie şi, în acelaşi timp, încercând să se împace cu trecutul şi să trăiască prezentul.

Se spune că numai cei puternici supravieţuiesc. Ei bine, şi cei slabi supravieţuiesc, dar viaţa lor este răsturnată de victoria Nordului excentric şi industrializat. Oamenii ca Ashley ,,Sunt ca peştii pe uscat, sunt ca nişte pisici cu aripi’’; sunt lipsiţi de simţ practic, slabi şi nu ştiu să lupte, nu ştiu cum să o ia de la capăt după ce lumea lor s-a prăbuşit. Astfel, Melanie devine emblema ,,femeilor acelea blânde, bune, modeste, dar tari ca oţelul, pe care se bizuise Sudul în război şi în ale căror braţe, mândre şi iubitoare, revenise după înfrângere’’. Ea este sprijinul lui, spiritul energic care îl călăuzeşte şi îl ajută să supravieţuiască. La moartea acesteia, sarcina ei îi este transmisă lui Scarlett, deşi atunci ,,nu l-ar lua nici pe o tipsie de argint!’’ pe Ashley.

Iar Scarlett... Scarlett, Scarlett, Scarlett... Deşi am admirat-o profund pentru refuzul ei de a se lăsa învinsă, pentru munca ei neobosită de a se ridica din sărăcie şi de a-şi ajuta familia, îmi este greu să o iert pentru felul în care l-a tratat pe Rhett. A visat întreaga ei viaţă la Ashley, la o dragoste care n-a existat niciodată cu adevărat, şi a ignorat ceea ce se afla chiar sub nasul ei. ,,Am iubit pe cineva plăsmuit de mine’’, după cum recunoaşte şi ea în cele din urmă. Cât despre copiii ei... în mare parte, s-a comportat ca şi cum aceştia nu ar fi existat, pentru că aproape întotdeauna se găsea altcineva care să aibă grijă de ei. Singurul copil pe care l-a iubit cu adevărat a fost Bonnie Blue, poate şi pentru că fetiţa îi semăna atât de mult.

Cât despre Rhett... el este visul oricărei femei, deşi probabil puţine femei ar fi reuşit să convieţuiască cu el : chipeş, inteligent, ironic şi un bun cunoscător al firii umane. Era singurul care ştia întotdeauna ce gândeşte Scarlett şi mă înfior numai gândindu-mă cât a iubit-o. Părăsind-o, şi totuşi întotdeauna întorcându-se la ea. Oferindu-i tot ce îşi dorea, susţinând-o mereu din umbră, purtându-i de grijă la fiecare pas. Exemplul perfect despre cum dragostea schimbă oamenii. Şi totuşi, mereu au fost în contratimp. Când Scarlett lăsa garda jos, Rhett îi răspundea dur, ros de gelozie. Iar când Rhett era gata să îşi deschidă inima, mândria o făcea pe Scarlett să îşi ţină gura. Poate că sincronizarea a fost o problemă mai mare decât prezenţa veşnică a lui Ashley între cei doi.

Aşadar, deşi egoistă, lacomă de bani şi lipsită de scrupule, Scarlett este o supravieţuitoare în adevăratul sens al cuvântului. Ea şi Rhett reprezintă oamenii duri, puternici, capabili să pornească de la zero atunci când lumea pe care o cunoşteau este distrusă. În definitiv, romanul lui Margaret Mitchell este despre supravieţuire, despre dragoste şi despre oamenii Sudului. Iar imaginea finală, a unui Rhett decăzut şi a unei Scarlett hotărâtă să-l aducă înapoi, acum că şi-a dat seama şi ea ce se întâmplă cu adevărat, împreună cu imaginea dragă a Tarei, cu pământul ei roşu, cu pinii de pe dealurile înconjurătoare şi tufişurile de iasomie, lasă un gust amar şi o urmă de speranţă...

ştii că ai citit o carte bună când ai întors ultima pagină şi te simţi ca şi când ţi-ai fi pierdut un prieten drag”.


luni, 15 august 2011

Pe aripile vântului ( Quotes )

Copila mea, e foarte rău ca o femeie să cunoască tot ce i se poate întâmpla mai rău, căci după aceea nu mai are de ce să se teamă. Şi e foarte rău ca o femeie să nu se mai teamă de nimic.

Se gândi că nu văzuse niciodată un eroism care să se poată asemui cu acela al lui Scarlett O’Hara plecând să cucerească lumea cu o rochie croită din perdelele de catifea ale mamei sale şi cu penele unui cocoş bătrân.

- Nu e ca tine, voinică. N-a fost niciodată voinică. N-a avut niciodată altceva decât inimă.

Draga mea, eşti ca un copil. Crezi că, dacă spui ,,îmi pare rău’’, toate greşelile şi durerile din trecut s-au şters, s-au uitat, şi toată otrava vechilor răni a dispărut...

Te iubeam, dar îmi dădeam seama că nu trebuie s-o ştii. Tu eşti atât de brutală, Scarlett, cu cei care te iubesc. Le primeşti dragostea şi te foloseşti de ea împotriva lor, ca de un bici.

Ştiam că nu mă iubeai când m-am însurat cu tine. Vezi tu, eu ştiam de Ashley. Dar smintit cum eram, credeam că te pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să-ţi dau tot ce voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită – aşa cum am făcut cu Bonnie. Trecuseşi prin atâtea, Scarlett. Nimeni nu ştia mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în locul tău. Voiam să te joci ca un copil – pentru că erai un copil, un copil curajos, încăpăţânat şi neînţelegător.

Era aşa de limpede că eram făcuţi unul pentru altul. Era limpede că eram singurul bărbat dintre toţi cei din jurul tău care te putea iubi, cunoscându-te aşa cum eşti în realitate – dură, lacomă de bani şi fără scrupule, ca mine. Te-am iubit şi am riscat. Am crezut că Ashley o să se şteargă din mintea ta. Dar – şi Rhett dădu din umeri – am încercat totul şi nimic n-a folosit. Te-am iubit atât de mult, Scarlett! Dacă m-ai fi lăsat, aş fi fost cu tine iubitor şi apropiat cum e un bărbat când iubeşte o femeie. Dar nu puteam să-ţi arăt dragostea mea, pentru că m-ai fi crezut slab şi ai fi încercat s-o foloseşti împotriva mea. Şi veşnic, veşnic, era Ashley la mijloc. Asta mă înnebunea. Era îngrozitor să stau în fiecare seară în faţa ta, la masă, ştiind că ai fi vrut să fie Ashley în locul meu. Şi seara, când te luam în braţe şi ştiam că... În sfârşit, astăzi nu mai are importanţă. Mă mir acum de durerea de atunci.

Şi atunci, în seara aceea când te-am luat în braţe şi te-am dus sus... m-am gândit... am sperat... am sperat atâtea, încât mi-a fost frică să te văd a doua zi de dimineaţă, de teamă să nu fi greşit şi să văd că nu mă iubeşti. Mi-era aşa de frică să nu râzi de mine, încât am plecat şi m-am îmbătat. Iar când m-am întors, tremuram tot şi, dac-ai fi făcut atunci un pas spre mine, un semn măcar, cred că ţi-aş fi sărutat picioarele. Dar n-ai făcut nimic.

Scarlett, nu mi-a plăcut niciodată să adun cioburile sparte şi să le lipesc la loc, spunându-mi că vasul e nou. Ceea ce s-a spart, s-a spart ; şi prefer să-mi amintesc cu plăcere de vasul întreg, decât să-l am înaintea mea şi să-i văd crăpăturile, tot restul vieţii mele.


joi, 11 august 2011

Zugzwang

Nemo Nobody : Îmi pot aduce aminte cu mult timp în urmă. Cu mult timp înaintea naşterii mele. Aşteptam împreună cu cei care nu se născuseră încă. Când nu suntem născuţi încă, ştim totul. Tot ce se va întâmpla. Când e rândul tău, Îngerii Uitării îţi pun un deget pe buze. ''Shh...''. Lasă un semn pe buza superioară. Înseamnă că ai uitat totul. Dar Îngerilor le-a fost dor de mine.

Jurnalistul : Tot ce spui e contradictoriu. Nu este posibil să fii în două locuri în acelaşi timp. Dintre toate acele vieţi, care e cea reală?

Nemo Nobody : Fiecare dintre acele vieţi este cea reală! Fiecare cale este calea corectă. Totul ar fi putut fi orice altceva şi ar fi avut la fel de multă însemnătate.

Nemo Nobody : Înainte, el era incapabil să facă o alegere pentru că nu ştia ce se va întâmpla. Acum că ştie ce se va întâmpla, e incapabil să facă o alegere. În şah, se numeşte ''zugzwang''... când singura mutare bună ... este să nu faci nicio mutare.

( Mr. Nobody )


miercuri, 10 august 2011

Let me out


M-am săturat să tânjesc după lucruri pe care nu le-am avut, nu le am şi probabil nu le voi avea prea curând. M-am săturat să visez la cai verzi pe pereţi în timp ce restul lumii se ocupă de lucruri palpabile, reale. M-am săturat să sper că o să se schimbe ceva.

Se spune că speranţa moare ultima. Ei bine, dacă a mea nu moare de la sine, o s-o ucid chiar eu. Prefer o moarte rapidă uneia lente şi dureroase. Pentru că asta îmi face şi mie speranţa de, cât?, trei ani de zile : mă omoară. Lent, uşor, aproape pe nesimţite, ca o boală. Şi dacă faptul că renunţ la ea mă ajută, am de gând să încerc şi asta. Am de gând să încerc orice ca să fac durerea să se oprească.

Aşadar, o, tu, speranţă ce sălăsluieşti undeva în corpul meu, sau, mai bine spus, în tot corpul meu, te rog să dispari. Să mă laşi în pace. Să mă laşi afară. Te rog să pleci. Sunt în stare să mă rănesc pe mine însămi ca să te fac să pleci. De ce? Pentru că te urăsc. Şi, nu ştiu cum, am senzaţia că şi tu mă urăşti. Poate îţi baţi joc de mine. Poate nu. Şi poate că într-o zi o să te accept înapoi. Dar nu prea curând. Cel puţin...nu azi.

Fuck you, fuck you, fuck you
And all we've been through
I said leave it, leave it, leave it
It's nothing to you
And if you hate me, hate me, hate me
Then hate me so good that you can let me out
Let me out, let me out, let me out,
Hell when you're around...

( Damien Rice – Rootless tree )



luni, 8 august 2011

A fost blogmeet !!!

Al treilea, chiar. Şi a fost încă o experienţă plăcută, am cunoscut oameni noi şi am reuşit să scap măcar de o parte din carapacea mea. Crina, Maria şi Echitabilul au făcut o treabă grozavă şi merită sincere felicitări pentru organizare.

Eu am câştigat la Best Journal, deşi nu mă aşteptam ( după cum s-a văzut ) şi nici nu cred că meritam, pentru că blogul meu nu are caracteristicile unui jurnal, iar Ilie este adevăratul câştigător ( după părerea mea, şi sunt sigură că nu numai a mea ), dar din păcate el şi-a privatizat blogul. ÎI felicit pe toţi cei care au câştigat la BAA, le mulţumesc Andreei şi lui Alecs pentru cadourile câştigătorilor şi lui Pălărie pentru premiile de participare, şi abia aştept blogmeet #4, parţial deoarece s-ar putea să fac parte dintre organizatori.

Membrii noi au fost foarte drăguţi şi sper că s-au simţit bine la întâlnire, pentru că eu ştiu sigur că m-am simţit. Aştept cu drag să îi văd şi la următorul blogmeet, pe unii chiar şi la BC ( Danielaaa, poate vii ). M-am amuzat pe cinste la ''Corabia nebunilor'', mâncarea a fost foarte bună ( mai ales puiul Shanghai al Crinei, adus chiar din Shanghai ), iar atmosfera a fost plăcută şi foarte agreabilă.

Cu alte cuvinte, blogmeet #3 a fost reuşit din toate punctele de vedere şi abia aştept să văd şi eu pozele alea ( Ilieeeeeee ).






sâmbătă, 6 august 2011

miercuri, 3 august 2011

Măreţia Nimănui

Cred că toţi oamenii se nasc cu dorinţa de a face ceva important în viaţă. Să descopere leacul pentru o boală incurabilă, să ajungă preşedinte al ONU sau să primească Premiul Nobel pentru pace. Orice fiinţă umană îşi doreşte, într-o măsură mai mare sau mai mică, admiraţie, adoraţie, îşi doreşte o mulţime de oameni care să-i strige numele şi care să-l considere un model de urmat în viaţă. Şi ştiu cât se tem oamenii de moarte, dar ştiu că se tem şi de uitare. Măcar o dată în viaţă, omul se teme că după moarte va fi plâns doar de câteva rude şi câţiva prieteni, apoi şi aceştia îşi vor continua existenţa, iar după moartea lor nimeni nu-şi va mai aduce aminte de el. Va fi doar o piatră funerară printre sute de mii de alte pietre funerare, un alt om care n-a făcut ceva cu adevărat important în viaţă. Şi ţie ţi-e teamă. Şi mie mi-e teamă. Ghici ce? Tuturor ne e.

Eu, personal, ştiu că vreau ( sau, cel puţin, am vrut ) să fac ceva măreţ. Voiam să ajung preşedintele unei corporaţii importante, să câştig premiul Pulitzer sau să eradichez foametea din Africa. Am avut întotdeauna două mari idealuri : să ajut oamenii şi să fac ceva măreţ. Bineînţeles, prefer să le împlinesc pe amândouă în acelaşi timp.

Şi totuşi, cum rămâne cu măreţia Nimănui? Omul de rând, care nu ajunge actor la Hollywood, câştigător al 25 de premii Grammy sau un ''guru'' al vreunui domeniu? Poate fi un prieten bun, un frate bun, un părinte bun, un bunic bun şi un model pentru cunoscuţii săi. Poate fi chiar deasupra oricărui actor, cântăreţ, creator de modă sau dansator profesionist. Şi totuşi, nu ajunge faimos. Nu primeşte premii în bani sau în vile în L.A. pentru felul în care şi-a educat copii sau pentru că a salvat o pisică de la moarte. Nu îl vezi pe prima pagină a revistei Rolling Stones sau Forbes. Poate fi chiar vecinul pe care îl saluţi dimineaţa când duci gunoiul. Aşadar, până la urmă se ajunge la definirea cuvântului ''măreţ'', nu?

Până la urmă, a fi măreţ nu este egal cu a fi faimos. Acel om de rând poate fi măreţ în felul lui, mai măreţ decât însăşi măreţia. Nu este popular sau faimos, dar este bun. Şi este măreţ. Pentru că Nimeni este cu adevărat Cineva...